• Ce faci sau ce nu faci cu copilul tău în primii trei ani de viață îi va impacta major dezvoltarea emoțională și cognitivă și chiar sănătatea mentală

    Ce faci sau ce nu faci cu copilul tău în primii trei ani de viață îi va impacta major dezvoltarea emoțională și cognitivă și chiar sănătatea mentală

    Creierul unui copil la naștere cântărește doar 25% din valoarea greutății pe care o va atinge la vârsta adultă, până la doi ani se mai adaugă restul până la 75%, și în următoarele 12 luni se ajunge la 90%. Ce se formează și cum, însă, în acești ani este foarte puternic condiționat de acțiunile mamei sau altfel spus: ale persoanei de îngrijire primară, care uneori este reprezentată de către o altă persoană decât mama naturală. De ce? Pentru că dezvoltarea creierului nu se produce, cum ar fi comod să credem, exclusiv în baza unui ”soft” cu care se naște copilul în codul genetic și care rulează automat și auto-direcționează dezvoltarea creierului în direcția potrivită. Dezvoltarea celulară accelerată a creierului din primii doi ani de viață este în mod critic dependentă de experiențele, informațiile și interacțiunile dintre copil și mamă[1], precum și cu alte persoane din anturaj, mai ales în ceea ce privește dobândirea mecanismelor de autoreglare emoțională și a comportamentului pro-social, imaginea despre sine și despre alții ca modele de lucru, empatia și ”teoria minții”[2], ”autoorganizarea dezvoltării creierului copilului având loc doar în condițiile legăturii stimulative cu un alt individ, un alt creier” (Spence et al., 1996 în Schore, 2005:205).

            Procesul de mielinizare a neuronilor (caracteristic perioadei dinaintea vârstei de 18 luni) și dezvoltarea sistemului limbic al copilului se realizează doar dacă sunt intensiv stimulate de către semnalele afective vizuale, tactile și auditorii (rezultând din expresiile de zâmbet, liniștire și calmare ale feței mamei) precum și de expresiile corporale de iubire ale mamei, care sunt realmente întipărite în sistemul limbic al copilului (au fost chiar denumite ”dialog al sistemelor limbice” -Schore, 2005). Altfel spus, o dezvoltare a sistemelor corticale responsabile pentru autoreglarea fiziologică sau emoțională a bebelușului se obține doar în condițiile unei stimulări afective și cognitive susținute și consecvente, dublată de o ”etichetare” a stărilor emoționale (”da, mamă te doare, asta e durerea”, ”ești supărat”) și modelare continuă a proceselor de autoreglare. Modelarea autoreglării cum vom vedea mai pe larg în continuare, merge de la sincronizarea expresiilor feței care trebuie să exprime emoții sau stări fiziologice congruente cu starea copilului și etichetele verbale pe care le folosim pentru a desemna stări despre care copilul nu dispune, inițial, de reprezentări mentale și până la declanșarea, prin mângâiere continuă, a unor hormoni responsabili pentru liniștire sau reducerea durerii precum serotonina. Formarea sistemului limbic prin intermediul atașamentului format între copil și mamă, ca de altfel a emisferei drepte în general, este critică pentru deprinderea autoreglării emoționale de către copil. După stabilirea în primul an de viață, a unei relații de atașament cu mama, în cel de-al doilea an, copilul formează o relație și își construiește un al doilea model de lucru de atașament și autoreglare emoțională interacționând cu tatăl său (Schore, 2005).

             Cortexul prefrontal răspunde de monitorizarea, ajustarea și corectarea răspunsurilor emoționale ale indivizilor la stres (Rolls, 1986), de evaluarea schimbărilor din mediul exterior și a resurselor de care dispune individul pentru a face față acestor perturbări exterioare în mediul său de viață cu care era obișnuit (Schore, 1998). Către vârsta de 2-3 ani va trebui ca mama să modeleze evaluări de situații pentru el (”poți mama”; ”hai că nu e așa rău, facem asta și îți trece” sau dimpotrivă ”nu poți sări atât de departe, e prea mare distanța, întoarce-te și ocolește!”; ”pleacă de lângă gard, câinele nu poate ieși printre bare, dar poate să sară peste gard și să te muște de față!”) pentru ca apoi, după model, să învețe și el să evalueze situații și factori care nu se văd în mod direct, și să ia decizii dacă poate să facă față situației sau trebuie să iasă din situație.

             Schimburile emoționale pozitive între copil și părinți au un rol important în dezvoltarea autonomiei emoționale a copilului pentru că, inițial, aceste interacțiuni implică participarea părinților în modularea și moderarea tonică a emoțiilor acestuia (Schore, 2000)(altfel spus, deprinderea de către copil a autoreglării emoționale) copilul învățând treptat, cum să își reprezinte ca pe o stare neplăcută dar trecătoare, senzații (precum durerea) sau emoții negative precum frica, enervarea, furia sau tristețea profundă și să-și coboare singur, mai întâi într-un proces inconștient, nivelul activării nervoase determinate de astfel de emoții. Bebelușii în cazul cărora nu se formează rețelele specifice circuitelor limbice și de control al autoreglării din cortexul prefrontal vor dispune de mecanisme foarte slabe și nepotrivite de a face față stresului, a situațiilor care le generează frustrare sau furie. Aceștia vor fi mult mai puțin dispuși să tolereze situațiile care îi supără sau cu care nu sunt obișnuiți (mai ales stresul legat de situația interacțiunilor cu alte persoane – altfel spus, stresul social), vor fi axați pe protest și ieșire violentă din situație și vor prezenta, drept urmare, un comportament social mai nepotrivit (dacă nu chiar unul antisocial) care nu îi va ajuta să se integreze între ceilalți copii. Copiii care au deprins de timpuriu abilitatea de a-și modera emoțiile și au fost prompt stimulați să se liniștească nu ajung rapid la emoții foarte intense și nu reacționează foarte puternic la frustrare, stres sau durere, evaluând în mod inconștient situația care le provoacă distres ca mai puțin negativă (se supără dar sunt cooperanți în a ieși din situație) decât copii care nu au aceste abilități și reacționează rapid și disproporționat, ajungând la emoții puternice precum furie însoțită de comportamente violente sau paroxistice (țipă, lovesc, plâng nervos, protestează vehement sau aruncă cu obiecte).

             Diferența dintre cele două tipuri de reacții la copii nu este una ”de temperament” cum ne-ar plăcea să credem uneori, ci rezultă din două procese cognitive pe care cele două categorii de copii deja s-au deprins să le realizeze diferit: ”evaluarea negativității situației” (în primul caz copilul evaluând-o drept ”rea sau neplăcută, dar am mai trecut prin asta” iar cel de-al doilea ca ”de nesuportat, intolerabilă”) și respectiv, procesul deja menționat de autoreglare emoțională. Cele două procese amintite la care se adaugă alte ”mecanisme de a trece peste” situația neplăcută (să manifeste tristețe sau supărare dar să tolereze emoția fără comportamente de protest, să comunice celorlalți copii ce l-a supărat și ce a fost nedrept, să îi povestească mamei unde și cum s-a lovit, să își maseze singur zonă vătămată până atenuează durerea, urmate în copilăria târzie și adolescență de deprinderea de a vorbi cu apropiații despre problemele care îl frământă și cărora nu le găsește rezolvare) numite mecanisme de coping (sau de ”a face față”) adaptative (care te ajută să te adaptezi) fac diferența între un viitor individ care dispune de mecanisme sănătoase de a face față situațiilor negative și a se autoregla emoțional și cei care ”nu mai trec peste”, dezvoltând tulburări emoționale precum depresia sau anxietatea socială sau apelând la consumul de droguri sau alcool.  Faptul că unii copii nu deprind maniere eficiente de a face față situațiilor stresante sau emoțiilor negative și vor apela mai târziu la alte mijloace de a ”trece peste situații” (așa-zisele mecanisme de coping sau de adaptare deficitare precum automutilarea, consumul de droguri sau mai târziu, de alcool) poate fi explicat și de această nedezvoltarea neuronală din primii ani de viață în condițiile unui mediu familiar stresant, ce determină eliberarea unui volum excesiv de hormoni de stres în timpul acestor evenimente stresante din familie, hormoni cunoscuți altfel pentru efectul lor toxic asupra neuronilor întrucât împiedică dezvoltarea acestora sau chiar îi distrug.

             În primele săptămâni de viață, în implicarea mamei sau a persoanei de suport în procesul de coborâre a nivelului stărilor emoționale negative a unui copil, în liniștirea bebelușului, accentul cade în prima fază pe sincronizarea fiziologică și mai apoi emoțională a mamei cu starea copilului și ulterior pe coordonarea treptată către o stare neutră prin gesturi și comportamente de liniștire (atingeri și mângâiere continuă, mesaje și ritmuri sonore, legănat etc. însoțite de modificarea expresiei feței către una de calm și relaxare) până la atingerea și menținerea echilibrului, toate fiind parte integrantă din formarea timpurie a unui sistem de atașament[3] (concept asupra căruia vom reveni pe larg într-un alt articol). Dezvoltarea interacțiunilor sincronizate și ”coordonarea” mamă-copil este fundamentală pentru dezvoltarea afectivă sănătoasă a copilului (Penman et al., 1983). În aceste schimburi de afecțiune realizate față-în-față între copil și persoana de îngrijire primară (sincronizată atât din punct de vedere biologic cât și psihologic cu copilul), nu doar că se reduc neliniștile și trăirile negative ale copilului, ci îi intensifică stările afective pozitive (Schore, 1994, 1996, 1998). Fidele principiului comunicării tactile eficiente, mamele obișnuiesc să își țină și să își mângâie copiii pe partea stângă a corpului copilului facilitând astfel receptarea ritmurilor afective ale corpului lor de către urechea și ochiul stâng al bebelușului și procesarea acestora în emisfera dreaptă, asigurând comunicarea emoțională auditorie și vizuală. Aceste ritmuri sunt receptate înapoi pentru feedback de către centrul decodărilor emoționale din partea dreaptă a creierului mamei, asigurând un maxim feedback somato-afectiv (Manning et al., 1997; Sieratzki și Woll, 1996).

               Odată asigurată o sincronizare fiziologică (care a început de fapt demult, încă din primele nouă luni de viață dar se reconectează acum la alt nivel – extern de data acesta), copii sunt deja pregătiți să-și însușească ”etichete” și ”reprezentări pentru stările lor emoționale” ce vor fi modelate de fața mamei – o denumire pretențioasă pentru faptul că la 2 luni copii manifestă activări ale emisferei drepte pe imaginile tomografice la apariția imaginii mamei, fiind pregătiți să recepteze și să proceseze informațiile vizuale emise de expresiile feței mamei în mod special prin intermediul undelor de joasă frecvență vizuale și auditive procesate de emisfera dreaptă (Schore, 2005). Studiile demonstrează că dezvoltarea capacității de a procesa eficient informația primită de la fața mamei presupune în mod logic, primirea de informație vizuală de către emisfera dreaptă (emisfera stângă a creierului bebelușului se dezvoltă mai târziu, într-un ritm mai redus decât cea dreaptă la aceeași vârstă) (Le Grand et al., 2003). Nou născuții nu dispun de ”etichete„ mentale pentru stările lor fiziologice sau emoționale – ei le ”alocă” și fac corespondența folosindu-se de expresiile feței mamei, și mai târziu, de etichetele verbale folosite de către acesta și trăirile mamei ca reacție la stările lor. Astfel învață să își identifice stările și mai târziu, sentimentele, pe măsură ce primesc feed-back despre acestea de la adulții care îi îngrijesc. De aceea, liniștirea sau reglarea unei stări negative a unui copil este eficientă dacă începe cu o anumită sincronizare emoțională, și continuă cu menținerea modelării prin mesaje ce se adresează tuturor simțurilor și acționează și fiziologic până la liniștire, copilul rămânând pe cât posibil într-o stare ”coordonată” mamă-copil. Intrarea într-o sincronizare fiziologico-afectivă a tinerelor mame cu copilul lor la apariția unor stimuli precum zâmbete sau expresii de plâns sau tristețe ale copiilor lor este rapidă, facilitată de sistemul bio-psiho-social de atașament și hormonii facilitatori care au însoțit deja sarcina, nașterea și alăptarea precum oxitocina și dopamina.

             Mamele prezentând stil de atașament securizant[4] la apariția semnalelor vesele sau triste din partea copiilor lor reacționează cu activări importante ale ariilor corticale responsabile pentru procesarea recompensei (sistemele oxitocinic și dopaminic) în timp ce mamele prezentând stil evitativ sau anxios prezintă în cazul imaginilor cu fețe triste ale copiilor lor o activare mai ridicată a altor arii cerebrale (de exemplu insula) asociate cu sentimente de injustețe, durere și dezgust (Strathearn et al., 2009). De reținut este faptul că indiferent de starea pozitivă sau negativă a copilului prima categorie de mame reacționează mobilizându-se (mobilizare de care răspunde sistemul dopaminergic însoțit în cazul proaspetelor mămici și de oxitocină) și ”cuplând” la sistemul de atașament și se organizează către o reacție finală pozitivă (recompensă) atât a copilului cât și proprie, în timp ce cele din a doua categorie, mai ales dacă stimulii negativi sunt declanșati din partea copilului în mod repetat, pot conduce către reacții de neputință, neajutorare (dopamina fiind responsabilă în principal pentru mobilizare și ducerea unei acțiuni la un rezultat pozitiv, prezența ei în cantități reduse determină rezultate opuse), nedreptate, durere sau dezgust – conducând atât la o precară dezvoltare a sistemului de autoreglare emoțională a copilului cât și la insatisfacția și distresul (însemnând emoționalitate negativă și stres) pe termen lung al mamei. Suportul neurobiologic pentru formarea atașamentului mamă-copil și promotorul acestuia este reprezentat de oxitocină (Feldman et al., 2007; Baumgartner et al., 2008; Guastella et al., 2008) o (neuro)peptidă/hormon neuromodulator ce nu întâmplător a primit denumirea de ”hormonul atașamentului”. Declanșarea instantanee a oxitocinei în creierul mamei mai ales la zâmbetul, chemarea, chiar și doar la vederea sau auzirea copilului sugar (Lucas et al, 1980; McNeilly et al, 1983; Johnston și Amico, 1986; Uvnas-Moberg et al., 1993) nu este unilaterală. Atingerea și mângâierea copilului de către mamă declanșează la fel de instantaneu oxitocina în creierul bebelușului determinând relaxarea, liniștirea și mai ales, reducând durerea, fiind puternic implicată în modificarea dispoziției bebelușului într-una pozitivă.

               De aceea, sicronizarea presupune exprimarea de către mamă a emoției negative trăite de către copil (care este ușor de obținut și firească la o anume intensitate mai redusă, pentru că nicio mamă nu e veselă atunci când copilul ei plânge sau este agitat) și continuarea mângâierii, legănării, sunetelor care obișnuiesc să îl liniștească pe copil, a contactului vizual și detensionării treptate a feței – astfel – pe toate canalele de comunicare inclusiv cel serotoninic se transmite același mesaj și stimulent de relaxare/liniștire. Copilul nu doar se liniștește ci înțelege, își reprezintă, deprinde și va executa automat acest proces automatizat de auto-liniștire după repetări continue, astfel că, la un moment dat și fără ajutor susținut din partea mamei, ci numai la vederea acesteia se declanșează întreg procesul automatizat de liniștire. La vârste mai înaintate doar gândindu-se la mama sau auzindu-i telefonic vocea, procesul de autoreglare este din nou reactivat și produce efectul de liniștire, pentru ca ulterior să devină propriu copilului și să se deruleze automat. Printre efectele instantanee ale eliberării oxitocinei în creierul copilului se numără o serie de efecte ”sociale” precum: memorie socială sporită, îmbunătățirea acuității vizuale la vederea unor fețe umane, inclusiv a procesului de recunoaștere și memorie a expresiilor faciale și intensificarea manifestărilor de încredere (Domes et al., 2007; Savaskan et al., 2008; Baumgartner et al., 2008; Kosfeld et al., 2005; Guastella et al., 2008). Cu cât mai frecvente și mai de durată sunt interacțiunile dintre copil și mamă la vârstă mică (indiferent că pornesc de la zâmbete și mângâieri și se dezvoltă ulterior în mimică și sunete din ce în ce mai complexe) cu atât mai puternic sistemul de atașament format, dezvoltarea sinaptică și mielinică, dar mai ales, cea cognitivă și registrul de comportamente și expresii pro-social ale copilului. Implicarea oxitocinei în coborârea nivelului de stres (liniștire) al copilului este pe larg fundamentată de studii (Carter, 1992; Uvnås-Moberg 1998), explicând pe deplin de ce prezența mamei și interacțiunea cu aceasta este căutată întotdeauna de copil în momente de distres, mama jucând rolul de ”bază de siguranță” unde copilul se întoarce întotdeauna pentru confort, liniștire și sentimentul de a fi protejat după orice ”expediție” de descoperire a unui mediu străin sau nefamiliar. Copiii care nu dispun de un atașament securizant cu mama lor nu se aventurează să descopere și să dezvolte o anumită autonomie – implicit, dezvoltarea lor intelectuală nu este la fel de rapidă și nici avansată precum a copiilor ce dispun de acest atașament denumit securizant.

               Așadar, relația de atașament dintre prima persoană care oferă îngrijire copilului și acesta va fi utilizată ca și manieră de reglare emoțională (Sroufe, 1996) și reglarea unei sincronizări biologice între cele două organisme (Wang, 1997). Este de asemenea responsabilă, inițial, prin co-reglarea expresiilor emoționale exprimate de fața sa cu cele ale trăirilor sale emoționale și cu cele ale copilului (Schore, 1994, 1998), pentru reprezentările mentale ulterioare ale acestuia despre emoții (cele proprii și ale celorlalți), pentru reprezentările despre ce anume ”e trist” sau ”doare” sau nu, despre suferința unei alte persoane când ceva rău i se întâmplă, sau despre ”suferința” unei alte persoane la vederea suferinței lui (empatia). Dezvoltarea unor interacțiuni sincronizate este fundamentală pentru dezvoltarea sănătoasă a copilului (Penman et al., 1983). Modelul dialogului afectiv dintre copil și mamă (mama fiind reprezentată ca accesibilă pentru copil în vederea liniștirii) reprezintă sistemul ce permite reglarea stării afective a copilului (Polan și Hofer, 1999). Cu cât mai intense interacțiunile cu bebelușul, mângâierile și îmbrățișările, cu atât mai puțin frecvent plânsul și mai prezent somnul de durată al bebelușului. Schimburile prin intermediul atașamentului sunt înregistrate în memoria procedurală implicită a copilului ca modele de lucru[5] de durată și ca strategii de autoreglare emoțională (Schore, 1994). Acest fapt menține afectivitatea pozitivă chiar și în condiții de provocări ale mediului (Sroufe, 1989).

              Emisfera dreaptă este emisfera dominantă în cazul fazei preverbale a primilor 3 ani de viață (Chiron et al., 1997) și joacă un rol vital pentru supraviețuirea speciei întrucât controlează funcțiile care asigură supraviețuirea și permite organismului să facă față stresului și provocărilor (Wittling și Schweiger, 1993 în Schore, 2000). Maturizarea acestui sector al creierului depinde foarte mult de experiențele sociale timpurii (Schore, 1994, 1998). Memoriile emoționale sunt disproporționat stocate în emisfera dreaptă, ca și substratul memoriei autobiografice dependentă de afectivitate, într-un cuvânt, tot ce ține de trecutul propriu (Semrud et al., 1990). Este destul de frecvent întâlnit în rândurile persoanelor care au crescut în medii lipsite de afectivitate și instabile emoțional, sentimentul subiectiv că nu au memorii sau că nu își amintesc foarte mult din viața lor până la vârste foarte târzii. Dezvoltarea sectorului drept orbito-frontal al cortexului în care se întipărește reprezentarea despre propriul corp (și prelucrările emoționale), despre auto-reglarea stărilor corporale, este considerată originea sinelui timpuriu (Tang et al., 2003; Brake et al., 2000). Acest lucru devine important dacă ținem cont de faptul că în primii 2-3 ani de viață copii se bazează foarte mult pe memoria lor procedurală (Kandel, 1999) însemnând cum se fac lucrurile cu succes, cum se întâmplă ceva, cum funcționează oamenii sau care a fost ordinea evenimentelor în viața lor.

               Rezultatele acestor cercetări demonstrează faptul că modelele de lucru (imaginile mentale pe care și le fac copii la aceste vârste) despre oameni și relațiile dintre ei, despre cât de afectuoși sau dispuși să ofere ajutorul în suferință sunt oamenii în general sunt foarte eficiente și foarte rezistente în timp întrucât experiențele și comportamentele învățate în acestă perioadă timpurie sunt procesate și stocate în memoria procedurală implicită din acest cortex drept (emisfera dominantă de altfel pentru învățarea implicită) (Hugdahl, 1995; Schore, 2000). Astfel se explică suportul neuro-biologic pentru faptul că în ciuda șanselor ca indivizii să aibă alte experiențe afective de-a lungul vieții, diferite de cele din propria familie și să învețe altceva se constată că în mod automat, prima reacție constă tot în utilizarea acestor modele de lucru și a comportamentelor aferente pe toată durata vieții individului și explică și rezistența acestora la schimbare. Prin intermediul relației de atașament cu părinții, copii învață cum, și cu ce intensitate să ofere, la rândul lor, îngrijire, afecțiune și protecție prin modelarea realizată de părinți (Pietromonaco și Feldman Barre, 2000), dar și cum anume să interacționeze cu alți copii și să aibă un comportament prosocial. Cea mai evidentă situație unde pot fi urmărite, printre altele, implicațiile neformării atașamentului cu funcțiile sale de modelare a comportamentului prosocial adecvat, o constituie comportamentul copiilor diagnosticați cu autism, în cazul cărora, sistemele specifice atașamentului nu funcționeză precum în cazul populației generale (Pietromonaco și Feldman Barre, 2000).

                Atunci când modelăm prin afectivitatea și relațiile pe care le stabilim cu copii noștri, stilul lor de atașament (însemnând reprezentările despre o relație, ce așteptări să aibă de la aceștia și relație în sine), trebuie să conștientizăm că ne-am pus amprenta asupra modului în care aceștia vor concepe relațiile lor cu alte persoane, dar mai ales – în viața adultă – o relație de cuplu, cât de demni de încredere și disponibili în a oferi ajutor îi consideră pe oameni în general, modul în care ei fac față evenimentelor negative din viața lor (dacă apelează sau nu la suportul altor persoane sau se bazează aproape exclusiv pe forțele proprii), cum văd manifestarea emoțiilor și comunicarea emoțiilor în cazul lor și a altor persoane în situații tensionate sau negative etc. O abordare prudentă este aceea de a considera că până vor avea copii noștri oportunitatea de a se afla în relație cu alte persoane care vor crea condiții diferite de atașament (și dacă vor valorifica acestă ocazie întrucât o dată format stilul evitativ acești indivizi rareori oferă o șansă reală apropierii emoționale de altă persoană), vor utiliza, în mod logic, modelele de care au dispus și în baza cărora, au funcționat în familie, în relația cu părinții. Drept urmare, comportamentul nostru și integritatea sectorului cerebral prefrontal drept și un sistem limbic dezvoltat la un copil – dezvoltarea sa cognitivă completă între 0 și 3 ani – este necesară pentru achiziția unor forme foarte specifice de cunoaștere pentru reglarea comportamentului interpersonal (Dolan, 1999; Schore, 2000) și interacțiunea corespunzătoare cu ceilalți copii și mai târziu, oameni.

                Tratamentul prost al copiilor determină dificultăți în formarea reprezentărilor mentale ale acestora despre stările mentale ale altor persoane (Fonagy et al., 2011), despre emoțiile și trăirile pe care le pot trăi și experimenta alte persoane. Copiii abuzați se angajează mai puțin în jocuri simbolice sau în interacțiuni de joacă (Alessandri, 1991); eșuează în a manifesta răspunsuri empatice în situațiile manifestării unor emoții negative ale altor copii (Howes și Espinosa, 1985; Klimes-Dougan și Kistner, 1990; Main și George, 1985); realizează mai puține referințe la stări interne (chiar mamele care își abuzează copii discută mult mai puțin frecvent despre emoțiile proprii sau ale copiilor lor (Beeghly și Cicchetti, 1994; Shipman și Zeman, 1999)); manifestă prezența înțelegerii ”teoriei minții” mult mai târziu decât alți copii (Cicchetti et al., 2005). Preșcolarii abuzați dau dovadă de o slabă înțelegere a modului în care funcționează mental și acționează adulții (During și McMahon, 1991) sau de înțelegere a expresiilor faciale ale emoțiilor (Camras et al., 1983; Camras et al., 1990) și demonstrează limitări clare în relațiile și modul cum înțeleg și procesează interacțiunile sociale (Macfie et al., 2001; Macfie et al., 1999). De asemenea, aceștia manifestă o întârziere în reprezentarea mentală a stărilor emoționale (Frodi și Smetana, 1984; Pears și Fisher, 2005; Rogosch, Cicchetti și Aber, 1995; Smith și Walden, 1999), și o performanță slabă ce prezice competențele sociale pe care copii le vor manifesta la vârsta de 8 ani (Rogosch et al., 1995). Abuzul și neglijarea în copilărie a fost corelată cu diagnosticul de tulburare de tip borderline în perioada adultă (Holm și Severinsson, 2008), mai exact cu sentimentele de respingere, abandon și izolare specifice acestei tulburări de personalitate (Stiglmayr et al., 2008), implicând un sentiment intens de rușine (Levy et al., 2007; Rusch et al., 2007) putând declanșa disocieri de personalitate (Philipsen et al., 2004) și auto rănire (Coid, 1993).

                 O serie de funcții adaptative critice se formează încă din al doilea an de viață și țin de dezvoltarea corespunzătoare, prin intermediul atașamentului dintre copil și persoana de îngrijire primară, a emisferei drepte a creierului și toate aceste achiziții reprezintă manifestări ale unei sănătăți mentale timpurii a individului. Aceste achiziții constau în menținerea unei imagini coerente, continue și unificate despre sine; în identificarea unei imagini corporale a propriei persoane și a relației acesteia cu mediul, distingerea propriei persoane de alții, recunoașterea indivizilor din aceeași specie și a altor organisme, obiecte sau locuri familiare, reamintirea informației biografice, înțelegerea emoțională și reacția la stimulii de mediu (Devinsky, 2000).  Atunci când copiii se confruntă, de exemplu, cu lipsa sensibilității și responsivității paternale, aceasta conduce la dezorganizarea sinelui, caracterizată prin lipsa de coeziune a acestuia, la îndoieli în legătură cu coerența internă și continuitatea peste timp a propriei identități, cu o stimă de sine instabilă și supradependența de aprobarea celorlalți (Bartholomew și Horowitz, 1991 și Park et al., 2004 în Mikulicer și Shaver 2012). Așa a fost demonstrat că practic, reprezentările despre sine reprezintă o altă cale mediatoare între stilul de atașament și patologie (trecând prin nivelul de distres provocat de acestea) fiind responsabile pentru nivelul patologiei dezvoltate (Mikulicer et al., 2010). În plus, Shaver și Hazan (1993) citați în Mikulicer et al., 2010) argumentează faptul că, figurile de atașament indisponibile slăbesc sentimentul de securitate al unei persoane și contribuie la formarea unei viziuni negative despre ceilalți.

               Acestea nu sunt singurele domenii de funcționare dependente de calitatea relației de atașament stabilită în primii ani de viață, nivelul de inteligență de pildă, la rândul său depinde de nivelul de securitate din perioada atașamentului timpuriu (Cicchetti, Rogosch și Toth, 2000; Jacobsen et al., 1994; Jacobsen și Hofmann, 1997; Jacobsen et al., 1997; van Ijzendoorn și van Vliet-Visser, 1988). În plus, alte studii au atras atenția asupra impactului atașamentului timpuriu asupra sistemelor atenționale (Belsky și Fearon, 2002; Fearon și Belsky, 2004; Jacobsen et al., 1997).

                 Persoanele diagnosticate în adolescență cu tulburarea de personalite de tip borderline percep mai frecvent pericolul de a fi respinși și mai ales situația de abandon și neglijare comparativ cu media populației. Acest dezavantaj se combină cu praguri reduse la care se dezactivează capacitatea de a controla reprezentările mentale, în special de a distinge starea mentală proprie de cea a celorlalți, aceste două efecte conducând mai departe la o mai dificilă înțelegere de către ceilalți și chiar ei înșiși, atât a reprezentărilor despre lumile interne cât și a raporturilor interpersonale, generând drept consecință, o cascadă de dificultăți în legătură cu reprezentarea mentală a altor aspecte (Fonagy et al. 2011). Așa se explică tendința acestora de a se implica în cercuri vicioase interpersonale caracterizate printr-o evidentă dereglare afectivă. Drept urmare, întreruperile și dereglările sistemului de atașament și neclaritatea propriei identități sunt puternic legate de aceste dereglări în atașament și stau la baza patologiei borderline. Comportamentele pe care le angajează aceștia pentru a face față consecințelor disfuncționalităților interpersonale (mecanismele de coping) ce produc emoții negative și stres, impulsivitate, dereglări afective și sentimente de durere interioară sunt la fel de disfuncționale, ei bazându-se pe mecanisme de autoreglare emoțională precum auto-provocarea durerii, abuzul de substanță sau hipersexualitate (Fonagy et al., 2011).

                   În concluzie, în primul an de viață comunicarea emoțională dintre mamă și copil este întipărită în dezvoltarea rețelelor corticale laterale ale creierului bebelușului, acestea fiind specializate în analiza fețelor familiale și orientarea privirii și în procesarea semnalelor emoționale vizuale sau auditive. Dezvoltarea structurală și funcțională a sectoarele corticale aflate în dezvoltare înainte de trei ani depind de un mediu social care facilitează și stimulează creșterea creierului bebelușului și permite maturizarea unui sistem reglator responsabil pentru autoreglarea unor compartimente cruciale ale vieții viitorului adult (de supraviețuire, emoțional, social etc.) situat în cortexul orbitofrontal al acestuia.

            Responsabilitatea majoră pe care întreruperea sau disfuncționalitatea timpurie a relației de atașament mamă-copil o poartă pentru reducerea plasticității creierului acestuia și predispunerea la dezvoltarea unei patologii psihologice și fiziologice a copilului este bine documentată prin intermediul studiilor (Schore, 1994; Caldji et al., 1998; Cirulli, Berry și Alleva, 2002; Graham, 1999; Schore, 1999, 2001). Stările emoționale și biologice disruptive, negative ale copilului ce rămân în mod repetat, nerezolvate de către mamă sau relațiile sociale timpurii generatoare de stres pentru copil, pun bazele unui atașament denumit insecurizant, a deficitelor în sistemul autonom limbic drept (responsabil pentru autoreglare emoțională) și dezvoltarea unei predispoziții pentru tulburări psihiatrice și psihosomatice ulterioare (Schore, 2005). Bowlby consideră chiar că deprivarea de îngrijire maternă are următoarele consecințe: dezvoltare întârziată, agresivitate, anxietate dependentă (comportamentul de ”agățare”a copilului de mamă), întârziere în dezvoltarea intelectuală, inadaptare, psihopatologie emoțională, depresie și delicvență (Speltz et al., 1990;  Champagne et al., 2001). Tipul de atașament prezentat de către mamă, ca rezultat al proprilor sale experiențe de viață în relațiile de atașament, reprezintă un alt aspect problematic ce poate impacta prin natura raporturilor imprimate în relația cu propriul copil, dezvoltarea corticală a bebelușului, două dintre cele trei stiluri de atașament identificate în rândurile adulților reprezentând mai degrabă o premisă negativă în startul unei bune interacțiuni propice dezvoltării optime. Veste bună este aceea că odată cunoscute aceste particularități ale stilului de atașament pot fi suplinite sau corectate cel puțin în raport cu bebelușul aflat în perioada cea mai critică de dezvoltare a sa.

    Simona Mălăescu, Psiholog clinician și psihoterapeut autonom

    www.clujpsihoterapie.ro, Tel. 0745366754

    Str. Clinicilor Nr. 50, Et. 1, Cluj Napoca

    Skype:cabinetsimonamalaescu

    (Credit for the image: Ovtscharoff și Braun, 2001 în Schore, 2010)

    [1] Pentru un rezumat al studiilor care demonstrează acest lucru vezi Schore, 2000, 2005.

    [2]Teoria minții” (Theory of mind) – Formarea conceptului despre mintea unei alte persoane și funcționarea independentă a acesteia față de cea proprie. Abilitatea de a-și reprezenta mental faptul că ceea ce vede, experiențiază, crede și știe el nu coincide cu ceea ce vede crede sau deține ca informație o altă persoană, faptul că modul în care percepe el realitatea nu este identic pentru toate persoanele.

    [3] Un sistem bio-psihosocial, activat de copil în scopul obţinerii și păstrării siguranţei în condițiile în care nu se simte în siguranță sau într-un mediu familiar sau în condițiile în care există vre-un pericol de îndepărtare a figurii principale de atașament (cel mai adesea mama), sistem necesar și care facilitează inițial supraviețuirea și apoi dezvoltarea cognitivă și emoțională corespunzătoare a copiilor în primii ani de viaţă. Bowlby (1982:179) și-a definit atașamentul părinte-copil drept comportamentul social instinctiv biologic activat în mod special la îndepărtarea mamei (sau orice alt eveniment amenințător la dresa relației cu persoana de care este atașat) și constituie rezultatul unei serii de sisteme ce au ca rezultat apropierea mamei (stimulii care liniștesc cel mai rapid sistemul de atașament sunt reprezentați de către sunetul, vederea sau atingerea de către mamă).

    [4] Stilul de atașament caracteristic unei persoane adulte reprezintă un tipar utilizat sistematic, de reprezentăi și așteptări din partea unei relații și a celuilalt implicat, emoții și comportamente aferente acestui tipar, care rezultă din internalizarea/însușirea unei anume istorii de experiențe de atașament pe care individul le-a trăit din copilărie și până în viața adultă. (Fraley și Shaver, 2000). Un alt argument pentru care am decis ca sistemul de atașament va face obiectul altui articol îl costituie tocmai faptul că nu doar între mamă și copil se pot stabili diferite relații de atașament care își vor pune amprenta asupra copiilor lor, ci mamele, ca orice individ, la rândul lor sunt caracterizate de un stil anume de atașament și reacționează diferit în funcție de acesta la manifestările bebelușului fapt ce complică foarte mult discuția despre importanța atașamentului în primii ani de viață.

    [5] Reprezentări despre cum funcționează sau actionează ceva/cineva care aproximează realitatea atunci când nu e cunoscută suficient.

    Referințe:

    Alessandri, S.M. (1991). Play and social behaviours in maltreated preschoolers. Development and Psychopathology, 3, 191–206.

    Anderson, S. W., Bechara, A., Damasio, H., Tranel, D., & Damasio, A. R. (1999). Impairment of social and moral behavior related to early damage in human prefrontal cortex. Nature Neuroscience, 2, 1032–1037.

    Aron A, Fisher H, Mashek DJ, Strong G, Li H, Brown L.L. (2005), Reward, motivation, and emotion systems associated with earlystage intense romantic love. Journal of Neurophysiology, 94(1):327-37.

    Baumgartner T, Heinrichs M, Vonlanthen A, Fischbacher U, Fehr E (2008). Oxytocin shapes the neural circuitry of trust and trust adaptation in humans. Neuron 58: 639–650.

    Beeghly, M., & Cicchetti, D. (1994). Child maltreatment, attachment, and the self system: Emergence of an internal state lexicon in toddlers at high social risk. Development and Psychopathology, 6, 5–30.

    Cicchetti, D., Rogosch, F. A., & Toth, S. L. (2000). The efficacy of toddler – parent psychotherapy for fostering cognitive development in offspring of depressed mothers. Journal of Abnormal Child Psychology, 28(2), 135 – 148.

    Feldman, R. Weller, A, Zagoory-Sharon, O și Levine, A. (2007), Evidence for a Neuroendocrinological Foundation of Human Affiliation: Plasma Oxytocin Levels across Pregnancy and the Postpartum Period Predict Mother-Infant Bonding, Psychological Science, Vol. 18, No. 11 (Nov.,), pp. 965-970

    Belsky, J., & Fearon, R. M. (2002). Infant – mother attachment security, contextual risk, and early development: A moderational analysis. Development and Psychopathology, 14, 293 – 310.

    Blair, R. J. R., Morris, J. S., Frith, C. D., Perrett, D. I., & Dolan, R. J. (1999). Dis-sociable neural responses to facial expressions of sadness and anger. Brain, 122, 883–893.

    Blood, A. J., Zatorre, R. J., Bermudez, P., & Evans, A. C. (1999). Emotional responses to pleasant and unpleasant music correlate with activity in paralimbic brain regions. Nature Neuroscience, 2, 382–387.

    Bluthe RM, Michaud B, Kelley KW, Dantzer R. (1992), Vagotomy attenuates behavioral effects of interleukin-1-injected peripherally but not centrally. Neuroreport 7:1485-1488.

    Bowlby, J. (1973). Attachment and loss: Vol. 2. Separation: Anxiety and anger. New York: Basic Books.

    Bowlby, J. (1982). Attachment and loss: Vol. 1. Attachment (2nd ed.). New York: Basic Books.

    Brake WG, Sullivan RM, Gratton A. (2000), Perinatal distress leads to lateralized medial prefrontal cortical dopamine hypofunction in adult rats. J Neurosci. 2000;20:5538–5543

    Caldji C, Tannenbaum B, Sharma S, Francis D, Plotsky PM, Meaney MJ. (1998), Maternal care during infancy regulates the development of neural systems mediating the expression of fearfulness in the rat. Proc Natl, Acad Sci USA. 95:5335–5340

    Camras, L.A., Grow, G., & Ribordy, S. (1983). Recognition of emotional expressions by abused children. Journal of Consulting and Clinical Psychology, 12(3), 325–328.

    Camras, L.A., Ribordy, S., Hill, J., Martino, S., Sachs, V., Spaccarelli, S., et al. (1990). Maternal facial behavior and the recognition and production of emotional expression by maltreated and nonmaltreated children. Developmental Psychology, 26(2), 304–312.

    Carter CS, (1992), Oxytocin and sexual behavior. Neuroscience Biobehaviour Revue 16:131-144.

     

    Chiron, Jambaque I., Nabbout, R., Lounes, R., Syrota, A., & Dulac, O. (1997). The right brain hemisphere is dominant in human infants. Brain, 120, 1057–1065.

    Cirulli F, Berry A, Alleva E. (2002), Early disruption of the mother-infant relationship: effects on brain plasticity and implications for psychopathology. Neurosci Biobehav. Rev. 27:73–82

    S., & Smith, E. (1999). The representation of pleasant touch in the brain and its relationship with taste and olfactory areas. Cognitive Neuroscience, 10, 453–459.

    Crowley RS, Insel TR, O’Keefe JA, Kim NB, Amico JA (1997), Increased accumulation of oxytocin messenger ribonucleic acid in the hy-pothalamus of the female rat: induction by long term estradiol and progesterone administration and subsequent progesterone withdrawal. Endocrinology 1995; 136:224–231734 Am J Psychiatry 154:6.

    Devinsky O. (2000) Right cerebral hemisphere dominance for a sense of corporeal and emotional self. Epilep Behavior.;1:60–73

    Domes G, Heinrichs M, Michel A, Berger C, Herpertz SC (2007). Oxytocin improves ‘mind-reading’ in humans. Biol Psychiatry 61: 731–733.

    During, S., & McMahon, R. (1991). Recognition of emotional facial expressions by abusive mothers and their children. Journal of Consulting and Clinical Psychology, 20(2), 132–139.

    Fearon, R. M., & Belsky, J. (2004). Attachment and attention: Protection in relation to gender and cumulative social-contextual adversity. Child Development, 75(6), 1677 – 1693.

    Fonagy P., Target, M. (2005), Bridging the transmission gap: An end to an important mystery of attachment research? Attachment & Human Development, September 2005; 7(3): 333 – 343

    Feldman, R., Greenbaum, C. W., & Yirmiya, N. (1999). Mother–infant affect synchrony as an antecedent of the emergence of self-control. Developmental Psychology, 35, 223–231.

    Francis, S., Rolls, E. T., Bowtell, R., McGlone, F., O’Doherty, J., Browning, A., Clare,

    Frodi, A., &Smetana, J. (1984). Abused, neglected, and nonmaltreated preschoolers’ ability to discriminate emotions in others: The effects of IQ. Child Abuse & Neglect, 8(4), 459–465.

    Guastella AJ, Mitchell PB, Dadds MR (2008a). Oxytocin increases gaze to the eye region of human faces. Biol Psychiatry 63: 3–5.

    Guastella AJ, Mitchell PB, Mathews F (2008b). Oxytocin enhances the encoding of positive social memories in humans. Biol.Psychiatry 64: 256–258.

    Graham YP, Heim C, Goodman SH, Miller AH, Nemeroff CB. (1999), The effects of neonatal stress on brain development: implications for psychopathology. Develop Psychopathol.;11:545–565.

    Howes, C., & Espinosa, M.P. (1985). The consequences of child abuse for the formation of relationships with peers. Child Abuse & Neglect, 9, 397–404.

    Hugdahl, K. (1995). Classical conditioning and implicit learning: the right hemisphere hypothesis. In R. J. Davidson & K. Hugdahl (Eds), Brain asymmetry, (pp. 235–267). Cambridge, MA: MIT Press.

    Jacobsen, T., Edelstein, W., & Hofmann, V. (1994). A longitudinal study of the relation between representations of attachment in childhood and cognitive functioning in childhood and adolescence. Developmental Psychology, 30, 112 – 124.

    Jacobsen, T., & Hofmann, V. (1997). Children’s attachment representations: Longitudinal relations to school behavior and academic competency in middle childhood and adolescence. Developmental Psychology, 33(4), 703 – 710.

    Jacobsen, T., Huss, M., Fendrich, M., Kruesi, M. J. P., & Ziegenhain, U. (1997). Children’s ability to delay gratification: Longitudinal relations to mother – child attachment. Journal of Genetic Psychology, 158, 411 – 426.

    Johnston JM, Amico JA (1986). A prospective longitudinal study of the release of oxytocin and prolactin in response to infant suckling in long term lactation. J Clin Endocrinol Metab., 62: 653–657.

    Malekpour, M. (20070, Effects of attachment on early and later Development, The British Journal of Developmental Disabilities Vol. 53, Part 2, No. 105, pp. 81-95.

    Kandel, E. R. (1999). Biology and the future of psychoanalysis: A new intellectual framework for psychiatry revisited. American Journal of Psychiatry, 156, 505–524.

    Kendrick K, Keverne EB, Chapman C, Baldwin BA (1988), Intracranial dialysis measurement of oxytocin, monoamine and uric acid release from the olfactory bulb and substantia nigra of sheep during parturition, suckling, separation from lambs and eating, Brain Res. 439(1–2):1-10.

    Kinney, D. K., Steingard, R. J., Renshaw, P. F., & Yurgelun-Todd, D. A. (2000). Perinatal complications and abnormal proton metabolite concentrations in frontal cortex of adolescents seen on magnetic resonance spectroscopy. Neuropsychiatry, Neuropsychology, and Behavioral Neurology, 13, 8–12.

    Kinsley CH, Bardi M, Karelina K, Rima B, Christon L, Friedenberg J et al. (2008). Motherhood induces and maintains behavioral and neural plasticity across the lifespan in the rat. Arch Sex Behav 37: 43–56.

    Klimes-Dougan, B., & Kistner, J. (1990). Physically abused preschoolers’ responses to peers’ distress. Developmental Psychology, 25, 516–524.

    Kobak, R. R., & Sceery, A. (1988). Attachment in late adolescence: Working models, affect regulation, and representations of self and others. Child Development, 59, 135–146.

    Kosfeld M, Heinrichs M, Zak PJ, Fischbacher U, Fehr E (2005). Oxytocin increases trust in humans. Nature 435: 673–676.

    Le Grand R, Mondloch C, Maurer D, Brent HP. (2003), Expert face processing requires visual input to the right hemisphere during infancy. Nature Neurosci.;6:1108–1112

    Lewis, M. D. (1995). Cognition-emotion feedback and the self-organization of developmental paths. Human Development, 38, 71–102.

    Lewis, M. D. (1999). A new dynamic systems method for the analysis of early socioemotional development. Developmental Science, 2, 457–475.

    Lewis, M. D. (in press). The promise of dynamic systems approaches for an integrated account of humna devleopment. Child Development.

    Luria, A. R. (1980). Higher cortical functions in man (2nd ed.). New York: Basic Books.

    Lucas A, Drewett RB, Mitchell MD (1980). Breast-feeding and plasma oxytocin concentrations. Br Med J 281: 834–835.

    Main, M., & George, C. (1985). Responses of abused and disadvantaged toddlers to distress in agemates: A study in the daycare setting. Developmental Psychology, 21, 407–412.

    Macfie, J., Cicchetti, D., &Toth, S.L. (2001). The development of dissociation in maltreated preschool-aged children. Development and Psychopathology, 13, 233–254.

    Manning JT, Trivers RL, Thornhill R, et al. (1997), Ear asymmetry and left-side cradling. Evol Human Behavior.;18:327–340.

    Marazziti, D., Dell’Osso, B., Baroni, S., Mungai, F., Catena, M., Rucci, P., Albanese, F., Giannaccini, G., Betti, L., Fabbrini, L., Italiani, P., Del Debbio, A. (2006), A relationship between oxytocin and anxiety of romantic attachment, Clinical Practice and Epidemiology in Mental Health, 2:28 doi:10.1186/1745-0179-2-28

    McNeilly AS, Robinson IC, Houston MJ, Howie PW (1983). Release of oxytocin and prolactin in response to suckling. Br Med J (ClinRes Ed) 286: 257–259.

    Mikulincer, M., Bar-On, N., Shaver, Ph. & Ein-Dor, T. (2010). The Pushes and Pulls of Close Relationships: Attachment Insecurities and Relational Ambivalence. Journal of Personality and Social Psychology. 98(3):450–468 Doi: 10.1037/a0017366.

    Mikulincer, M. & Shaver, Ph. (2012). An attachment perspective on psychopathology, World Psychiatry.11:11-15. Montgomery, G., David, D., DiLorenzo, T. & Schnur, J. (2007). Response Expectancies And Irrational Beliefs Predict Exam-Related Distress, Journal of Rational Emotive Cognitive Behaviour Theraphy. Author manuscript; available in PMC December 14. 25(1): 17–34. Doi: 10.1007/s10942-006-0029-y.

    Pears, K.C., & Fisher, P.A. (2005). Emotion understanding and theory of mind among maltreated children in foster care. Development and Psychopathology, 17(1), 47–65.

    Pedersen CA, Prange AJ (1979): Induction of maternal behavior in virgin rats after intracerebroventricular administration of oxytocin. ProcNatl Acad Sci USA, 76:6661-6665

    Penman, R., Meares, R., & Milgrom-Friedman, J. (1983). Synchrony in mother–infant interaction: A possible neurophysiological base. British Journal of Medical Psychology, 56, 1–7.

    Perry RJ, Rosen HR, Kramer JH, Beer JS, Levenson RL, Miller BL. (2001), Hemispheric dominance for emotions, empathy, and social behavior: evidence from right and left handers with frontotemporal dementia. Neurocase. 2001;7:145–160

    Pietromonaco și Feldman Barre, 2000, VI”Attachment Theory as an Organizing Framework: A View From Different Levels of Analysis Review of General Psychology Copyright 2000 by the Educational Publishing Foundation, Vol. 4, No. 2, 107-110.

    Polan, H. J., Hofer, M A. (1999). Psychobiological origins of infant attachment and separation responses. In J. Cassidy & P. R. Shaver (Eds), Handbook of attachment: Theory, research, and clinical application, (pp. 162–180). New York: Guilford Press.

    Rogosch, F.A., Cicchetti, D., & Aber, J.L. (1995). The role of child maltreatment in early deviations in cognitive and affective processing abilities and later peer relationship problems. Development and Psychopathology, 7, 591–609.

    Shipman, K.L., & Zeman, J. (1999). Emotional understanding: A comparison of physically maltreating and nonmaltreating mother–child dyads. Journal of Clinical Child Psychology, 28, 407–417.

    Scalaidhe, S. P., Wilson, F. A. W., & Goldman-Rakic, P. S. (1997). Areal segregation of face-processing neurons in prefrontal cortex. Science, 278, 1135–1138.

    Shamay-Tsoory SG, Tomer R, Berger BD, Aharon-Peretz J. (2003), Characterization of empathy deficits following prefrontal brain damage: the role of the right ventromedial prefrontal cortex. J Cog Neurosci. 2003;15: 324–337

    Sroufe, L. A. (1996). Emotional development: The organization of emotional life in the early Smith, M., & Walden, T. (1999). Understanding feelings and coping with emotional situations: A comparison of maltreated and nonmaltreated preschoolers. Social Development, 8(1), 93–116.

    Stanley, B., Sher, L., Wilson, S., Ekman, R., Huang, Y.Y., & Mann, J.J. (2009). Non-suicidal self-injurious physiologic coding of an expectation that during times of stress, homeo- static behavior, endogenous opioids and monoamine neurotransmitters. Journal of Affective Disorders, 124(1–2), 134–140.

    Schore, A. N. (1994). Affect regulation and the origin of the self: The neurobiology of emotional development. Mahweh, NJ: Erlbaum.

    Schore, A. N. (1996). The experience-dependent maturation of a regulatory system in the orbital prefrontal cortex and the origin of developmental psychopathology. Development and Psychopathology, 8, 59–87.

    Schore, A. N. (1997b). Early organization of the nonlinear right brain and development of a predisposition to psychiatric disorders. Development and Psycho-pathology, 9, 595–631.

    Schore, A. N. (1997a). A century after Freud’s project: Is a rapprochement between psychoanalysis and neurobiology at hand? Journal of the American Psychoanalytic Association, 45, 841–867.

    Schore, A. N. (1998a). The experience-dependent maturation of an evaluative system in the cortex. In K. Pribram (Ed.), Brain and values: Is a biological science of values possible? (pp. 337–358). Mahweh, NJ: Erlbaum.

    Schore, A. N. (1998b). Early shame experiences and infant brain development. In P. Gilbert & B. Andrews, Shame: interpersonal behavior, psychopathology, and culture (pp. 57–77). New York: Oxford University Press.

    Schore, A. N. (1999). Commentary on emotions: Neuro-psychoanalytic views. Neuro-Psychoanalysis, 1, 49–55.

    Schore, A., (2000), Attachment and the regulation of the right brain, Attachment & Human Development Vol 2 No 1 April 23–47.

    Semrud-Clikeman, M., & Hynd, G. W. (1990). Right hemisphere dysfunction in nonverbal learning disabilities: Social, academic, and adaptive functioning in adults and children. Psychological Bulletin, 107, 196–209.

    Schore AN. (2001), The effects of relational trauma on right brain development, affect regulation, and infant mental health. Infant Mental Health J. 22:201–269 347:1746–1748

    Schore, A., (2005), Attachment, Affect Regulation, and the Developing Right Brain: Linking Developmental Neuroscience to Pediatrics.

    Schore, 2010, Bowlby’s “environment of Evolutionary adaptedness: Recent studies on the interpersonal Neurobiology of attachment and Emotional development, Prezentare University Of Notre Dame.

    Semrud-Clikeman, M., & Hynd, G. W. (1990). Right hemisphere dysfunction in nonverbal learning disabilities: Social, academic, and adaptive functioning in adults and children. Psychological Bulletin, 107, 196–209.Sieratzki JS, Woll B. (1996), Why do mothers cradle babies on their left? Lancet.;

    Simpson, J. (1990). Influence of Attachment Styles on Romantic Relationships. Journal of Personality and Social Psychology. 59(5): 971-980, DOI 0022-3514/90/$00.75

    Spence S, Shapiro D, Zaidel E. The role of the right hemisphere in the physiological and cognitive components of emotional processing. Psychophysiol. 1996;33:112–122.

    Sroufe LA, Egeland B, Carlson E, Collin WA (2005). The development of the person: the Minnesota study of risk and adaptation from birth to adulthood. Guilford: New York.

    Strathearn, L. Fonagy, P. Amico, J., Montague, R. (2009), Adult Attachment Predicts Maternal Brain and Oxytocin Response to Infant Cues, Neuropsychopharmacology (2009) 34, 2655–2666.

    Strathearn L, Abdullah M, Najman JM, O’Callaghan M (2009). Does breastfeeding protect against substantiated child abuse and neglect? A 15-year cohort study. Pediatrics 123: 483–493.

    Tang AC, Reeb BC, Romeo RD, McEwen BS. (2003), Modification of social memory, hypothalamic-pituitary-adrenal axis, and brain asymmetry by neonatal novelty exposure. J Neurosci. 2003;23:8254–8260

    Turner, RA, Altemus M, Enos T (1999), Preliminary research on plasma oxytocin in normal cycling women: investigating emotion and interpersonal distress, Psychiatry, 62:97-113.

    Uvnås-Moberg K. (1998), Oxytocin may mediate the benefit of positive social interaction and emotions., Psychoneuroendocrinology 23:819-835.

    Uvnas-Moberg K, Bruzelius G, Alster P, Lundeberg T (1993). The antinociceptive effect of non-noxious sensory stimulation is mediated partly through oxytocinergic mechanisms. Acta Physiol Scand 149: 199–204.

    van Ijzendoorn, M. H., & van Vliet-Visser, S. (1988). The relationship between quality of attachment in infancy and Q in kindergarten. Journal of Genetic Psychology, 149(1), 23 –

    Yamada H, Sadato N, Konishi Y, et al. (2000), A milestone for normal development of the infantile brain detected by functional MRI. Neurology55:218–223

    Wang, S. (1997). Traumatic stress and attachment. Acta Physiologica Scandinavica, Supplement, 640, 164–169.

    Winston JS, Strange BA, O’Doherty JO, Dolan RJ. (2002), Automatic and intentional brain responses during evaluation of trust- worthiness of faces. Nature Neurosci. 2002; 5:277–283

    *** Young Minds. The voice for young people`s mental health and wellbeing acces in december 2014.

    Leave a reply →
  • Postat deRoxaki on 4 februarie 2015, 1:47 pm

    Un studiu bine realizat si de apreciat.Ai pus punctul pe "i"…vrem mai multe informatii.Poate ne spui cate ceva si despre cry it out methods

    Reply →
    • Postat deSimona Mălăescu on 5 februarie 2015, 10:40 pm
      ca răspuns pentruRoxaki

      Presupun ca de vreme ce m-ai intrebat ai observat deja citind ca exista cele doua tabere: Ferber-i (pro cry out) și cei care militează împotriva metodei lui Ferber. De fiecare data cand se consolideaza două tabere solide in jurul unor practici lucrurile sunt clare: ori metoda are beneficii (atentie nu am spus pentru copil, ci de data asta pentru parinti) ori impactul negativ asupra copilului nu e foarte usor de pus in evidenta (de ce? pentru ca efectele se vor manifesta tarziu si pot fi puse si pe seama altor metode de ingrijire usor de pus sub semnul intrebarii, deci nu vei mai stii care a fost clar cauza). Este si cazul acestei metode. Cum stabilim ce e mai bine pentru copil? Ca sa nu iti dau un raspuns fi e foarte lung fie care ia in calcul prea multe pareri autorizate, hai sa parcurgem impreuna un rationament tip analiza costuri-beneficii si alegerile pe care le presupune: singurul domeniu unde sustinatorul metodei recomanda sa fi e utilizata e trainingul somnului (ca ”abilitate” o numesc ei de achizitionat) – in rest e un abuz sa o folosesti. Deci beneficiul urmarit (declarat de catre inventatorul metodei) al metodei cry-out e abilitatea bebelusului de a relua pe cont propriu somnul cand s-a trezit (B1). Cel mai mare beneficiu vazut de parinti e faptul ca dupa un interval de timp cu nopti de plans al copilului (sa zicem daca au noroc nu mai lung de doua saptamani) ei pot avea un somn continuu de noapte (B2). Costurile: Daca incepi sa lasi copilul sa planga fara sa intervii inainte ca abilitatea lui de reprezentare mentala si autoreglare a starilor interne generatoare de disconfort sa fie formata as zice ca e incredibil de riscant pentru dezvoltarea corespunzatoare a unor sisteme de autocontrol si autoreglare (sistemului limbic sistemele de autocontrol din prefrontalul drept si a emisferei drepte in general) a trei din cele mai importante compartimente ale vietii bebelusului (fiziologic, emotional si social)(C1). De unde stii ca s-au format? Copilul in timpul zilei se autoconsoleaza/autoregleaza/manifesta semne de distres dupa care acestea inceteaza de la sine si observi ca face asta destul de frecvent fara sa intervii. Sa zicem ca, cu acest indiciu, pui in aplicare metoda in timpul noptii in perioada potrvita de dezvoltare a copilului evitand costul C1 (care daca nu i-ai identificat corect momentul, sau copilul plange violent si indelungat incat regreseaza din achizitiile slab consolidate de a se autolinisti – copilul plateste niste costuri enorme in viata – vezi explicatiile pe larg din articol). Copii se trezesc in timpul noptii frecvent in perioade bine stabilite de timp si anume cand sunt la varstele la care achizitioneaza abilitati motorii (mers de-a busilea, pozitie verticala, mers ajutat si independent) mai importante fiind perioadele 9 si 13 luni. Atunci copilul chiar are nevoie de somnul superficial pentru ca studiile se pun de acord ca in timpul acestui somn superficial se intaresc retelele neuronale care memoreaza secventele motorii aferente acelor salturi motorii responsabile de reusita. Ori in timpul acestor treziri frecvente noi ne pregatim ”in mod responsabil” sa aplicam cry out-ul si deci sa inlocuim somnul superficial cu crize de plans (C2). E o alegere, nu o punem acum in discutie. Daca doar la aceste varste se intensifica somnul superficial intrerupt usor de trezit si descreste odata achizitionata abilitatea motorie in cauza – deci nu dureaza o vesnicie nu ar fi mai bine sa alegem sa ”platim costurile” limitate la cateva nopti-o saptamana de somn de slaba calitate pentru fiecare faza si sa nu ne asumam riscuri? (daca ar trebui sa impartim cele 2 saptamani cheltuite cu suportat plansul (sfasietor pentru unii) copilului din cry out in cate 5 zile de somn intrerupt de consolat/relinistit copilul repartizate pentru toate aceste perioade de treziri am ajunge tot acolo fara niciun impact negativ asupra dezvoltarii – si beneficiul B2 practic dispare). Am ramas cu B1. Stii pe cineva care sa nu fi achizitionat abilitatea de a relua somnul pana la varsta adulta 🙂 ? Merita sa platesti costurile/riscurile pentru cateva nopti de somn? Noptile pe care le economisesti acum le vei cheltui pe framantarile lui din adolescenta si tineretea lui cand vezi ca e nefericit dar solutia la problemele lui nu mai e la indemana ta. Am intuit de la inceput ca nu esti pro-cry out dar ai vrut argumente. asa ca am preferat sa iti raspund astfel decat ca ”intr-o carte”. E mai bine sa le gasim impreuna. Si daca ai nevoie de mai multe informatii care argumenteaza sfaturile in general iti recomand: Berry Brazelton – Puncte de cotitura de la nastere la 3 ani. Eu scrisa de un pediatru si e o carte groasa si trateaza toate dilemele pe stadii de varsta. Poate gasesti pe cineva sa ti-o cumpere si sa ti-o trimita. Eu am gasit-o la libraria Colegiului Psihologilor (Traian Mosoiu, 72 Bucuresti). Spor in toate!

      Reply →
  • Postat deFlorina on 6 februarie 2015, 8:25 am

    Buna ziua,
    Mi se pare extrem de bine documentat studiul d-vs. Felicitari pentru munca, ar putea fi chiar obiectul unei teze de doctorat. As avea si eu cateva intrebari vis a vis de comportamentul fetitei mele adoptate. Noi am cunoscut-o cand avea un an si 3 luni si am reusit sa o luam acasa la un an si 5 luni. Desi dupa parerea mea a fost atasata de asistenta maternala unde a locuit, a dezvoltat inainte de a adormi si uneori in timpul somnului, un comportament pe care nu stiu cum sa il abordam si anume, se tranteste cu fruntea de perna. Cand am luat-o acasa se trantea atat de tare si atat de mult timp incat isi ranea buza, acum, dupa 5 luni de stat acasa, se tranteste mult mai rar si mult mai putin violent, insa se tranteste. Acest comportament il avea inca de mica, presupun eu, din cauza ca era lasata singura in patut mult prea multa vreme. Noi incercam sa ii acordam toata iubirea si intelegerea de care dispunem, s-a atasat mult de amandoi insa trantitul acesta de perna ma nelinisteste. Achizitiile ei sunt conform varstei dupa testull Denver. Este energica, vesela si foarte curioasa de ce se intampla in jurul ei, a inceput sa vorbeasca. Rugamintea mea este sa ma ajutati sa o inteleg si, daca se poate, sa imi dati niste sfaturi cum sa abordam situatia in asa fel incat sa reducem la minim acest trantit de perna cu capul. Mentionez ca si atunci cand este treaza si foarte fericita, incepe sa se trantasca de fotoliu sau pat, uitandu-se la noi si razand. Va multumesc pentru rabdare si va doresc o zi frumoasa.

    Reply →
    • Postat deSimona Mălăescu on 7 februarie 2015, 3:24 pm
      ca răspuns pentruFlorina

      Buna ziua, banuiesc din ce mi-ati scris ca instinctual, v-ati dori si o explicatie pentru comportamentul respectiv pe langa recomandari de actiune. In privinta explicatiei, doar in baza informatiilor primite si avand in vedere si varsta si timpul relativ scurt de cand o inconjurati cu afectiunea necesara si un comportament social coerent si consistent, e prea devreme sa avansam una. Din dinamica ulterioara si cand si cum se va stinge comportamentul vom primi confirmarea daca a fost o anume cauza sau alta. Dar faptul ca nu aveti o explicatie sigura (sunt si mame naturale aflate in astfel de dileme) nu conditioneaza succesul actiunilor Dvs. viitoare. O ipoteza de lucru este aceea ca reprezinta o maniera (nu discutam cat de adaptativa, asta a descoperit sau a vazut in jur si pentru ea functioneaza) de a se autoregla, de a-si coborâ nivelul unei emotii mai puternice (de aceea o intalniti si la trairi pozitive). Sunt multi copii crescuti de parintii proprii care sunt atat de violenti in a se legana cand se autolinistesc incat darama straturile de tencuiala de pe pereti pana la zid miscand patutul. Intensitatea cu care realiza miscarea cand ati preluat-o nu e neobisnuita, probabil natura comportamentului v-a pus pe ganduri. Faptul ca deja a scazut in intensitate va confirma si procesul de invatare, din interactiunile cu Dvs., a altor metode mai adaptative de a se autoregla si imbunatatirea homeostaziei ei, a reducerii intensitatii trairilor care o deranjeaza (poate s-a redus intensitatea si frecventa cu care manifesta anxietate etc. de cand e inconjurata de atentie si afectiune constanta). Cand comportamentul apare ziua aveti mare grija la expresia fetei (daca radeati cu totii si Dvs. va dispare instantaneu cand se tranteste de fotoliu expresia de voiosie si e inlocuita de una de ingrijorare va interioriza ideea ca a facut ceva gresit, sau ca bucuria ei determina incetarea bucuriei Dvs. sau, mai tarziu ca ceva e in neregula cu ea – v-a trece timp pana va intelege ce face si si-o va interioriza ca inadecvare – si nu vreti asta pentru stima ei de sine). Va va fi mult mai usor sa va camuflati expresia daca, continuand (sonor, chiar daca nu va mai ”arde de ras”) sa ramaneti vesela o luati in poala Dvs. (deci nu va mai vede) interpunandu-va efectiv intre ea si canapeaua de care se loveste si imbratisand-o. In mod spontan oxitocina declansata la imbratisare si mangaieri o sa preia functia de linistire a comportamentului dezadaptativ. Si continuati sa ii vorbiti sau sa va jucati dar eliminant gesturile si miscarile mai violente, si coborati intensitatea rasului si a jocului, a excitatiei ei in general ca si ea sa isi tempereze ”focul de artificii pozitiv” din creier. Si noaptea reactia este tot aceeasi – de inconjurare cu afectiune si caldura (ajuta foarte mult contactul fizic rezultat din imbratisare si mangaierea ritmica, dar poate fi intr-o mai mica masura suplinit si doar de vorbit, cantat sau celelalte „coduri de afectiune” pe care le-ati stabilit cu ea si care ii amintesc de imbratisari si iubire) Aici realmente reactia Dvs. de inlocuire sau nu a comportamentului ei de autoreglare depinde de ce rutine ati stabilit pentru somn si readormire si functioneaza. Puteti in extremis, in timpul noptii sa o lasati sa il continue fara sa interveniti (si cu atat mai mult sa manifestati vizibil ingrijorare) in speranta ca acest trend descrescator e stabil si va conduce la stingerea de finitiva a comportamentului. Astea sunt directiile de actiune pana la varsta la care puteti vorbi cu ea despre asta si putem explora daca e un comportament constient sau in constient (la varsta respectiva) ce simte inainte si dupa si ce crede ca face si de ce nu facem altfel ca sa ne simtim la fel de bine. Sa speram ca cu acesta noua ultima batalie la varsta la care puteti vorbi cu ea se va stinge comportamentul inainte de dormitul la semi-internat sau in general intr-un cadru ”public” unde reactiile copiilor pot sa ii creeze probleme de internalizare. Ne reauzim pe masura ce creste, tineti-ma la curent … Toate cele bune!

      Reply →
    • Postat deSimona Mălăescu on 7 februarie 2015, 3:55 pm
      ca răspuns pentruFlorina

      P.S. Revazand postul Dvs. a rasarit a doua ipoteza, mai putin plauzibila (Dvs. in continuare observati care e mai probabila avand in vedere ce aveti de facut): trantitul de perna la adormire sau cand deja sunteti atenti amandoi si vrea sa ”dea un spectacol” trantindu-se de pat este cea mai eficienta metoda de a asigura atentia Dvs. nedivizata si prezenta neconditionata 100% (chiar daca nu isi da seama ca nu induce o stare pozitiva ci ingrijorare ea vede ca functioneaza – Dvs. sunteti, abii atenti si angajati in interactiunea cu ea, pe scurt ”ma trantesc obtin atentie si preocupare”) dar ”cuplati atasamentul” cel mai rapid si eficient cand face asta. Tratati comportamentul ei de trantit in ambele situatii cu naturalete, ca si cand nu s-ar fi intamplat nimic (oricum la fel veti proceda si daca e valabila prima ipoteza). Mi se pare mult mai putin probabila acesta ipoteza dar merita eliminata. Daca gasiti ca este mai plauzibila aceasta ipoteza a cautarii atentiei sau surplusului de apreciere prin comportamente neadaptative puteti sa va confirmati sau nu ipoteza facand microexperimente sociale: cand deja sunteti atenti la ea, radeti impreuna si ”pluseaza” cu trantitul insotit de ras urmarindu-va reactile … incheiati momentul de interactiune cu un vesel ridicat si sarutat pe frunte fetita spunand ”eeee gata cu joaca, hai sa vedem ce mai gatim azi, hai tati … la treaba” si plecati din incapere amandoi … sigur nu era reactia pe care spera sa o obtina ”trantindu-se de pat”…. Asa puteti elimina cea de-a doua ipoteza … eliminand recompensele de atentie si preocupare … Dar in ambele ipoteze mascati-va reactiile de preocupare, comportati-va cat mai natural …

      Reply →
  • Postat deRoxaki on 6 februarie 2015, 9:25 am

    Buna Simona,iti multumesc pentru ca ai rapit rapit din timpul tau,care este foarte incarcat pentru a ma sustine.Da,ma susti!in 90% din cazuti aud contrariu!instictul imi spunea sa l tin noaptea langa mine,am incercat de 2 3 metoda aceasta,dar acum sunt si mao decisa sa nu o fac!si cu mine se trezeste destul de des noaptea,dar sunt langa el,il mangai,ii vorbesc si adoarme la loc.De 2 zile s a trezit numai de 2 ori,reusind sa adoarma singur vazand ca sunt langa el.stiu ca peste putin va veni momentul cand isi va regla singur somnu.Merita sacrificiul!

    Reply →
  • Postat deflorina on 9 februarie 2015, 11:38 am

    Buna ziua si multumesc mult pentru ca v-ati facut timp sa imi raspundeti!

    Ziua are atentie maxima din partea noastra, nu exista nici un alt stimul in preajma noastra cand suntem cu ea in casa, in afara de jucariile cu care ne jucam impreuna. Incercam sa pastram contactul vizual cat mai mult posibil si interactiunea fizica de care vad ca este foarte incantata. Insa tind sa cred ca aveti dreptate, am reactionat oarecum negativ cand o vedem ca incearca sa se tranteasca cu capul de perna, am devenit cam prea brusc seriosi. Vom incerca prima abordare propusa de d-vs. si va voi spune cum evolueaza. Si ce-a de a doua varianta, cea cu plecatul din camera, cred ca o vom testa, chiar daca are atentia noastra 1000%, e posibil sa aiba efect.

    Noaptea am vazut ca se linisteste daca o mangai usor pe ceafa. Vorbitul si cantatul nu functioneaza, din contra, o fac sa se tranteasca si mai agresiv.

    Va multumesc inca odata si tinem legatura.

    Reply →
    • Postat deSimona Mălăescu on 14 februarie 2015, 10:32 am
      ca răspuns pentruflorina

      Cu mare plăcere, tineti-ma la curent.

      Reply →
      • Postat deFelicita on 30 aprilie 2015, 9:37 am
        ca răspuns pentruSimona Mălăescu

        Avem rezultate noi si bune, zic eu. Am procedat si eu si sotul cum mi-ati recomandat, ne-am interpus intre ea si pat cand incerca sa se loveasca ziua, nu am mai reactionat in niciun fel negativ, nu i-am ma atras atentia asupra comportamentului si am reusit sa eliminam trantitul de zi. Referitor la procesul de noapte, reusise sa rareasca comportamentul insa a racit, a respirat greu si a reinceput "alinarea" cu datul cu capul de pat. Desi raceala i-a trecut, datul cu capul a ramas. Face acest lucru la culcare si uneori prin somn. La culcare pot sa ma inteleg deja cu ea si pricepe ca isi face rau (buba la buza), cand se loveste. In somn o las sa se manifeste fara sa ii vorbesc, am vazut ca agravez daca ma aude. Sper ca in curand sa va spun ca s-a rezolvat definitiv. Inca odata va multumesc!

        Reply →
  • Postat deflorina on 10 mai 2016, 12:51 pm

    A disparut aproape complet. La culcare nu se mai da deloc cu capul de aproape 5 luni insa noaptea, se mai tranteste cam de 2-3 ori pe saptamana dar nu foarte mult (da de maxim 4 ori cu capul apoi se linisteste). Mai da si la trezire dar numai daca este singura (probabil ca sentimentul de abandon se amplifica atunci) dar daca este cineva cu ea, nu schiteaza intentia macar. Am remarcat ca are comportamentul acesta cand avem zile cu multi stimuli. Acum vorbeste deja bine, ne intelegem in fraze deja complicate.

    Reply →

Trimite un mesaj

Cancel reply

Cabinet Simona Mălăescu

Str Clinicilor
nr 50, et 1
Cluj Napoca


  • Mălăescu Simona

    Mălăescu Simona

    Psiholog clinician si Psihoterapeut specializat in Terapii cognitiv-comportamentale

Social media & sharing icons powered by UltimatelySocial