• Psihologie isihastă: Când între tine și mântuire se (mai) interpune și depresia

    Psihologie isihastă: Când între tine și mântuire se (mai) interpune și depresia (versiunea pentru potențialii depresivi angajați recent pe drumul căutării unei vieți creștin ortodoxe)

    Depresia, după cum certifică și studiile psihologice și de neuroimagistică mentală din domeniile adiacente, e responsabilă pentru deformări de gânduri (așa numitele distorsiuni cognitive la diferite niveluri), percepție și reprezentări despre sine, lume și ceilalți, pentru selectivitatea atenției, deformarea percepției și prelucrării mentale a informațiilor și a trăirilor emoționale, sau pentru alterarea imprimării și extragerii anumitor elemente din memorie. Toate acestea sunt determinate și întreținute de modificări ale manierei în care se activează și funcționează anumite sectoare și structuri ale creierului – fiind evidențiate și anumite modificări morfologice efective – responsabile de funcționarea unor glande și sisteme implicate în special în prelucrarea informațiilor cu relevanță emoțională, în generarea și gestionarea emoțiilor și a activității hormonale aferente.

    Toți oamenii urmăresc diferite țeluri în viață. Unii dintre ei urmăresc cel puțin de la un moment anume în dezvoltarea lor, să descopere lucrarea lui Dumnezeu cu oamenii, să fie bine plăcuți lui Dumnezeu, să sporească duhovnicește, să se mântuiască. Cei care prezintă deja tipare de depresie și pornesc la vârste mai înaintate pe acest drum, s-ar putea să aibă de gestionat și depășit suplimentar, câteva dificultăți apreciabile (aceasta fiind o formulare încurajatoare). Lor li se adresează acest material, deoarece aceia care deja au apucat să-l descopere pe Dumnezeu n-au mai dezvoltat depresie (inclusiv argumentarea laică fiind aceea că: prescripțiile/poruncile ortodoxe despre cum trebuie să te raportezi la tine ca și creație a lui Dumnezeu, la experiențele negative de viață proprii, la ceilalți sau la viitor sunt pur și simplu incompatibile/contrare cu reprezentările care conduc la depresie, deci funcționează ca factori protectivi sau de reziliență). Aceia însă care, spre exemplu s-au născut, au fost educați și au socializat într-un mediu agnostic sau ateu și nu au prea știut cum să răspundă apelurilor la credință pe care cu siguranță le-au primit de-a lungul vieții, (unii poate tocmai din cauza lipsei de receptivitate externă specifică cercului vicios al depresiei), și în plus, au mai și dezvoltat depresie, este foarte probabil ca în drumul lor de căutare a esenței credinței ortodoxe, să înregistreze datorită filtrului depresiv, o serie de dificultăți. Poate fi vorba de dificultăți în a înțelege, a accepta, a avea o reprezentare corectă a lucrării lui Dumnezeu cu oamenii și anume: una coerentă (care se articulează perfect și nu are goluri explicative sau drumuri fără ieșire), globală și unitară, o reprezentare pozitivă (de regulă depresivii filtrând toate informațiile și argumentele care servesc o imagine negativă, pedepsitoare, lipsită de recompense și fericire aici pe Pământ), dificultăți în a-și reprezenta o versiune constructivă și logică despre drumul lor de parcurs către credință și învrednicirea de a primi har; pot manifesta dificultăți în a se mobiliza, a pune în practică cu convingere și credință în izbândă, îndrumările și povețele sfinților părinți sau ale duhovnicilor (fac foarte bine ascultare dar nu motivați de scopul în care o fac, drept urmare fac ascultate ca penitență sau fără un scop și nu conștienți de rolul său constructiv), fac evaluări distorsionate ale propriei persoane, ale progresului duhovnicesc propriu, ale celorlalți etc.

    Notă: Continuarea lecturii acestui material și înțelegerea trimiterilor realizate în text la descoperirile din cercetarea psihologică laică presupune în mod obligatoriu lectura articolului anterior ”Depresia prin prisma a ceea ce (mai) spun studiile recente”. Am optat astfel pentru a prezenta teoria laică separat pentru a fi de folos tuturor. Prin ”tuturor” înțeleg însă nu doar celor ”din lume” întrucât, mai ales în condiția ta de trăitor, atunci când vrei să înțelegi complexele și rafinatele reglaje ale lucrării lui Dumnezeu cu oamenii, nu ar trebui te închizi într-o habotnicie a respingerii și necititului textelor laice, ci rămâi așa cum ai fost creat: înțelept, deschis și mai ales, luminat de valorile neclintite în care crezi. Continuă să faci asta și vei fi surprins de rezultat.

    Dacă ai urmat îndemnul și ai citit deja teoria din articolul anterior, îți spui deja ”Cam multă psihologie pentru un articol despre credință, când urmează să ajungi la partea cu credința?” Trebuie să ai un pic de răbdare și îngăduință pentru că nu toți se află la același nivel de dezvoltare duhovnicească ca și tine. Mulți vin ”din lume” și acum încearcă, dar nu cu toată ființa lor (nu că nu vor, nu știu că e necesar să fii dedicat 100%, ”cu toată ființa ta” sau dacă au auzit asta, există șanse să o considere o exprimare livrescă sau literară, să se gândească că poate e o figură de stil obișnuită în ebraica veche), să-l descopere pe Dumnezeu și sunt un fel de ”credincioși part-time” (așa, după ce ies de la primul job, se preocupă și de documentare, încet, încet, despre Dumnezeu). Ei bine, ei (mai ales dacă sunt ușor depresivi, căci despre asta vorbim), au nevoie de multe argumente pe care să le analizeze să le verifice singuri și să li se pară ”solide”, să mai caute informație pornind de la referințe etc. Așa să îți explici faptul că aproape pentru fiecare afirmație te obosim cu și trebuie să tolerezi, și referințe (încercăm totuși să ne limităm la una și de limbă română dacă se poate), în plus, nu noi am descoperit aceste lucruri ci mulți, mulți alții, cărora trebuie să li se recunoască în orice circumstanțe acest drept, fie și într-un articol de popularizare. Acești oameni sunt fără să conștientizeze neapărat poate, mult mai receptivi la argumentele științifice și chiar dacă tratează cu seriozitate, evlavie, pioșenie și sfială documentarea despre Dumnezeu, au limitele lor la început. Drept urmare, dacă înțeleg cu ce limitări de înțelegere sau de punere în practică se confruntă în acestă căutare, poate se gândesc să mai scurteze din timpul pierdut altfel cu căile ocolitoare. Și apoi, să ne raportăm la esențial: dacă credința ar fi punctul forte al oamenilor nu ar mai exista depresie. Dar de vreme ce există atâți depresivi înseamnă că stăm mai prost cu măsurile de credință. Drept urmare luăm situația ca atare și până ajungem la credință în, sau la măsurile potrivite, trebuie să o luăm, ca și cei în dificultate, pe varianta ocolitoare. Știu că ești revoltat. Îți spui ”către Dumnezeu te duci direct, ce «variantă ocolitoare»?” Fie ești teribil de norocos în plus față de faptul că nu ești depresiv și mai mult de jumătate din ceea ce o să citești nu are nici un sens pentru tine (doar seamănă cu manifestările unor apropiați care te obosesc sau te irită cu lipsa lor de înțelegere sau de progres în viața duhovnicească și cu nereceptivitatea la sfaturile tale), fie nu înțelegi că dacă depresivii ar ști cum să ajungă direct la Dumnezeu nu s-ar mai sinucide. Facem un pact: citești până la capăt și chiar dacă pentru tine pare destul de fără sens sau mai ales, folos, când te mai dezamăgește un prieten cu lipsa lui de progres într-ale vieții duhovnicești îl pui să citească materialul acesta căci poate pentru el are mult mai mult sens. Nu ai nimic de pierdut, tu îți cam pierdusei răbdarea cu el oricum.

    Cât despre dialogurile imaginare (începute deja) sub forma cărora e construit materialul, sper că le înțelegeți rostul pentru că, altfel cum am putea să dezbatem și să încercăm să demontăm credințele astea problematice atît de bine înrădăcinate și apărate de un arsenal întreg de argumente?

    Așadar, înarmându-vă cu foarte multă răbdare, să luăm pe rând, măcar unele dintre neajunsurile precizate anterior în teorie care se interpun în cazul depresivilor, pe traiectoria lor spre căutarea înțelegerii esenței vieții creștine. O să urmărim cum acționează și cum se pot manifesta la un bine-intenționat creștin proaspăt (sau nu) practicant care e afectat însă deja, într-o măsură mai mare sau mai mică, de depresie.

    Înainte însă de acest demers să lămurim câteva aspecte. Nu am vrea să tulburăm unii cititori: dacă sunt printre cititori oameni tentați să afirme cu tărie ”Când pornești să-L descoperi pe Dumnezeu, în biserică, totul e diferit”, ”«în biserică» nu mai sunt valabile legile, teoriile și raționamentele «din lume»” (de parcă nu cu îngăduința lui Dumnezeu au fost create toate, de folos sau nu), ”depresivii nu mai sunt așa – depresivi” sau ”nu așa lucrează Dumnezeu” nu pot să spun decât că, de vreme ce ei cred asta cu tărie, poate că știu ei ce știu și este posibil să aibă și dreptate. Nu cred însă că trebuie să știm lucruri mari, care nu ne sunt de folos să ni se descopere pentru a ne putea uita cu smerenie la niște rezultate din jurul nostru ale lucrării lui Dumnezeu cu oamenii. Nu ai nevoie să știi, uitându-te la niște rezultate, consecințe sau la anumite stări de lucruri, cum s-a ajuns acolo, pentru a fi de ajutor. E destul că vezi unde, și poți să te dovedești de folos. Pentru că ”la sfârșit vom da socoteală despre oameni” (Pr.C.N, 2013) și nu despre cunoaștere, reguli, înțelesuri dogmatice înalte și subtile. Uitându-mă în jurul meu ani de zile și ascultând cu atenție ce mi se spune, sunt câteva argumente care mă fac să cred că așa cum ești lăsat să te întorci prin propria voință și liber arbitru din orice rătăcire, și din depresie ești lăsat aidoma (vezi și ultimul subcapitol). Nu văd de ce, cu întoarcerea din depresie lucrurile ar sta diferit. Dumnezeu în inegalabilul său rafinament, a respectat liberul arbitru al fiecărui viitor depresiv când s-a îndepărtat de porunci autoprotective importante și și-a format și s-a călăuzit în viață după propriile convingeri, explorate și testate pe cont propriu, despre viață, lume, oameni și viitor (acestea fiind tocmai credințele centrale din depresie expuse în partea de teorie), ți-l respectă și acum când vrei să te întorci din aceste convingeri și să te apropii și să-l descoperi pe Dumnezeu și viața creștină. Îți respectă încă liberul arbitru și credințele și nu lucrează cu tine lucrări diferite de voința ta, mai ales când vii așa, într-o explorare și o tatonare, cu jumătăți de măsură, fără să fii convins de ceea ce cauți, ce ești dispus să sacrifici, analizând privind în jur și interpretând sceptic prescripțiile despre viața unui creștin, înțelesul sau funcția lor. Pură considerație, delicatețe și respect pentru liberul arbitru al creației sale dragi. ”Dumnezeu primește să fie ținut cu totul în afara vieții noastre, este gata să îndure aceasta ca pe o cruce, dar nu primește să fie doar o parte a vieții noastre” (Mtr. Antonie de Suroj, 1976). Așa că, în absența unui miracol sau a unei alte lucrări descoperite ție mai repede, ce-ar fi să ne preocupăm de a ști ce rămâne de făcut ca depresiv, în cazul în care s-ar putea să fie valabil faptul că te vei descurca în prima fază folosindu-te ”de echipamentele din dotare” de care dispui – mintea ta, afectată de depresie. În această primă fază încă, fie vorba între noi, și fără să îți dai seama te conduci de fapt, mai mult ”după capul tău” decât după prescripții ortodoxe corect și cu întreagă măsură puse în aplicare. Și dacă așa cum a fost prezentat anterior, aparatele de bord pentru orientare și navigare în acestă nouă lume, sunt aceleași pe care le-ai folosit ”în lume” și sunt ușor defecte și ”dau erori de măsură” înseamnă că va trebui folosindu-te de ele să te străduiești ceva mai mult și să demonstrezi mai multă credință că vei fi ajutat și vei izbândi. Am spus că te bazezi pe ”echipamentele” psihologice de care dispui, nu am spus că ești și singur sau neasistat în demersul tău. Există o realitate certă: există depresivi care în pofida unei educații creștine de care dispun de ceva timp, încă bat pasul pe loc, ca să nu spunem nimic încă, despre receptivitatea la povețele și explicațiile duhovnicilor care au uneori sentimentul că o ia de fiecare dată, cu ei aproape ”de la 0”.

    Între pocăință, smerenie, și a nu te desconsidera în calitatea ta de cea mai dragă creație a lui Dumnezeu. Sau: Între o smerenie și o pocăință ziditoare și unele neziditoare: Cum știu când să mă opresc?  

    Dacă de ani de zile îți spui pentru aceleași fapte sau trăsături de caracter că ”ești cel mai nevrednic”, ”nu meriți nimic”, darurile sau anumite îndemnuri sau răsplătiri ”nu sunt pentru mine, sunt pentru alții care au fost vrednici” etc. nu (prea) avem cum să te contrazicem pentru că nu am putea ști cum stau lucrurile în fiecare caz individual în parte (doar duhovnicul este cel care îți poate spune dacă e o pocăință de folos sau te-ai dus în cealaltă extremă, cea neziditoare). Ceea ce intenționăm însă, este să îți atragem atenția că dacă în plus de gânduri foarte asemănătoare cu cele descrise în partea de teorie, acestea în cazul tău, mai coincid și cu aspecte de tipul: ”războaielor psihologice” în care tu încerci să îl convingi pe duhovnic că nu meriți ceva și duhovnicul încearcă să te convingă pe tine să fii mai îngăduitor cu tine și neputințele tale trecute sau prezente, să nu te măsori cu măsuri atât de înalte căci nu pentru tine sunt acele măsuri, că meriți ceva sau pe cineva, și te-a îndemnat să (te) ierți, să uiți, să nu nesocotești sacrificiul lui Hristos pentru păcatele tale, să nu nesocotești faptul că nu pentru virtuoși sau pentru ”perfecți” a lăsat Hristos taine precum spovedania și euharistia, iar tu continui în mintea ta să ”combați” rațional și argumentativ aceste îndemnuri repetate cu argumente de tipul: ”preotul duhovnic e prea blând căci așa trebuie să fie un duhovnic”, ”Las` că știu eu că sunt mai nevrednic decât toți ceilalți”, ei bine, dacă toate astea ți se par familiare este momentul, căci nu poți greși foarte mult, să îți pui întrebarea dacă nu cumva depresia este cea care nu te lasă să vezi lucrurile așa cum te îndeamnă duhovnicul să le vezi. E o ”ipoteză de lucru” pe care merită să o urmărești, să vezi dacă se mai adună argumente care ar susține-o, căci dacă nu mai găsești și alte argumente (în materialul acesta sau în practica ta de zi cu zi) care conduc în aceeași direcție, nimic mai simplu decât să o lași la o parte și să revii la vechiul mod de a vedea lucrurile și la vechile măsuri.

    La prima privire aceste gânduri par foarte utile, pline de smerenie și ziditoare, și chiar sunt, ”în mâinile” unor non-depresivi. Cititorii care nu sunt familiari cu imensele resurse de autodepreciere și lipsă de speranță de care dau dovadă depresivii, citind aceste rânduri se pot sminti. Duhovnicii însă, poate vor recunoaște o umbră de situații familiare în aceste descrieri. În timp ce pentru a-i apropia de Hristos, pe unii credincioși duhovnicii trebuie să-i mai apese pe ceafă (pentru a se mai smeri), pe alții trebuie să-i mai ridice de bărbie (pentru a privi către Dumnezeu, către Hristos în imensitatea blândeții, iertării și iubirii Sale), să-i ajute să aibă credință, să nu se piardă cu totul în deznădejde. De accea avem duhovnici. Să ne cerceteze pe fiecare, să ne ajute și să ne călăuzească cu și către dreapta măsură, pe fiecare după nevoia lui, mai ales în momentele de rătăcire a minții, pentru a-L descoperi în final cu toții pe Dumnezeu, atât cei care au nevoie să învețe ce-i smerenia și să se smerească, cât și cei care o aplică greșit atunci când împing smerenia și mai ales pocăința, la extrema desconsiderării totale a lor înșiși ca și creație a lui Dumnezeu, sau a nădejdii că mai există iertare sau mântuire pentru ei. Acesta este marea capcană în cazul depresiei – că este o foarte fină și subtilă linie între lucrurile care te ajută să progresezi duhovnicește și lucrurile care nu îți sunt de folos, limită pe care depresivii riscă să o rateze, să nu o sesizeze, în timp ce ceilalți oameni, cu constructivismul și optimismul lor descris în partea de teorie, o sesizează și o adoptă din morala și educația creștină imediat (însemnând probabil cel târziu după primii ani de dezvoltare duhovnicească). Atât poruncile cât și prescripțiile duhovnicești sau pildele și căile tălmăcite de sfinții părinți au o logică constructivă pentru un creștin practicant. Totul este cu folos. Nicio poruncă sau îndemn nu este arbitrar lăsat și suspendat într-un vid de scop. În general toate, inclusiv pocăința, smerenia, canoanele etc. sunt menite să ”zidească” o persoană nu s-o distrugă, să ”crească” frumos, armonios, senin, calm. Această morală constructivă a prescripțiilor creștine ușor adoptată de către ceilalți, reprezintă sfaturile și încurajările pe care depresivii în căutare de Dumnezeu le tot aud frecvent în jurul lor, de la apropiați, de la duhovnic, doar că nu prea înțeleg, cred totdeauna că astea sunt valabile pentru ceilalți (”mai vrednici” în două cuvinte), sau sunt nesiguri pe valoarea de adevăr a acestor spuse. De ce stau lucrurile astfel? Cel mai probabil, datorită unui cerc vicios al depresiei format de către toate distorsiunile descrise la început care se întrețin reciproc, în care erau prinși deja, înainte de convertire și de care nu sunt nici conștienți și drept consecință, care o să-i și împiedice să progreseze la începutul vieții duhovnicești, în măsura în care o fac ceilalți, neafectați de depresie.

    Ați dedus așadar, că datorită tendinței puternice de autodepreciere depresivii nu trebuie să depună prea mult efort să se smerească. Sunt atât de convinși de lipsa lor de valoare ca persoană, sau a acțiunilor lor, încât exercițiile de smerenie sunt lipsite de efort. Nu le este dificil datorită congruenței cu trăirile lor interioare, să se smerească. Problema lor constă în măsurile la care aplică (de cele mai multe ori neziditor) smerenia și mai ales, cu înțelegerea și luarea în calcul a rostului pentru care a lăsat Dumnezeu smerenia, căci nu a lăsat-o așa, per se.

    Cât despre pocăință, ca despresiv, este bine să iei în calcul faptul că datorită schemelor depresive autodepreciative, dispui de o sursă inepuizabilă (care până la urmă o să te epuizeze psihic pe tine mai degrabă decât să se epuizeze) de motive și situații pentru care să te simți vinovat, jenat sau responsabil. Vinovăția exacerbată reprezentând unul dintre criteriile clinice de diagnostic în cazul depresiei. Cercetează-te cu discernământ sau ai deplină încredere în duhovnic când te temperează de fiecare dată când te simți astfel, pentru că nu te prea poți baza pe capacitatea ta acurată de a evalua situația. Nu poți fi sigur de concluziile negative trase. Așadar, cercetează-te cu discernământ și ai deplină încredere în duhovnic când te temperează (și nu îl mai suspecta de simplă bunăvoință și blândețe tipică de duhovnic) de fiecare dată când te simți astfel, pentru că nu te prea poți baza pe capacitatea ta acurată de a evalua situația și nu poți fi sigur de concluziile negative trase. Întreabă-ți și mai ales ascultă-ți duhovnicul – nu pleca de la duhovnic tot cu părerile tale (depresive) – pune-ți părerile astea proaste ale tale despre tine și rolul tău negativ și responsabil, sub semnul întrebării și acceptă-le și aplică-le pe ale duhovnicului. La urma urmei, și până acum tot pe părerile tale te-ai bazat și nu te-au dus la nimic pozitiv, nu ești bine deci nu pot să îți fie atât de ”de folos” cum îți par de corecte. Nu îți mai spune în sinea ta: ”Cu siguranță nu i-am spus chiar ultimul detaliu dacă a fost de părere că am procedat corect sau că nu am de ce să mă simt atât de responsabil”; ”poate dacă îi spuneam și cum m-am uitat când am zis cutare lucru” (sau ”cum am făcut semn din mână ar fi înțeles de fapt cât de rău am fost …”; ”Apoi părintele a zis și el așa, că e datoria lui să mă încurajeze, acum că faptul e consumat, ce era să mai zică? Dar eu știu cât de nevrednic sunt.” sau”Apoi părintele a zis așa … ca toți duhovnicii căci așa trebuie să fie ei blânzi în judecată, dar de fapt în mintea lui,  știa că am greșit grav”. Ce-ar fi, în acest din ultim caz spre exemplu, pentru că știi că ești depresiv și distorsionezi negativ, să ai încredere că până nu îți spune părintele că ai greșit grav el chiar nu crede că ai greșit grav – nu îi mai pune tu gânduri în minte acolo unde nu ești sigur că există. Sau testează-ți puțin tendințele astea de a te îndoi, vezi cum stai comparativ cu alți prieteni practicanți. Nu spun că ei poate nu se întreabă, sau nu își spun câte o dată, că duhovnicul probabil că de data aceasta a fost prea blând cu ei, dar verifică dacă nu cumva ceea ce la tine e un comportament frecvent, la ei e un comportament aproape singular. Oare chiar răsucesc pe toate părțile spusele duhovnicilor și dau tot felul de semnificații tonului, privirii, tristeții (care poate e oboseală) duhovnicului când pleacă de la duhovnic? Sau pur și simplu dacă zice părintele ”Da.” e ”da” și ”Nu.” e ”nu”.

    Și pocăința și smerenia au fost lăsate cu folos. Măsurile la care le pui tu în aplicare pot fi problematice. Atenție la dreapta măsură. Când ești depresiv poți greși sau distorsiona fie în privința lucrurilor (conținuturi, păcate) pentru care te culpabilizezi fie a măsurii sau intensității la care o faci, fie, și atunci este mai mare rătăcirea și disperarea rezultată, în amândouă. În ceea ce privește conținuturile am spus-o deja, ai încredere și nu mai răstălmăci spusele duhovnicului, dacă nu e nici între ”păcatele strigătoare la cer”, nu e nici între cele zece porunci, fii atent la ceea ce îți spune duhovnicul, poate păcătuiești tocmai prin acestă rătăcire de pocăință exagerată pe care tu ți-o imaginezi bine-plăcută lui Dumnezeu! Dacă este între păcatele mari, cât de ziditor crezi că este să exagerezi? Nu îți lua ascultări mari de capul tău (vezi și cuvântul Mitropolitului Serafim Joantă publicat în Arthos nr 2), o serie de pericole te pasc când faci asta, mai ales dacă ai mintea întunecată de depresie. Pocăința va fi o împreună lucrare cu duhovnicul care se roagă pentru tine și pune început înțelept de ascultări. Cere ascultări mari, dacă aceasta ți-e voia, dar dacă nu primești binecuvântare, procedează întocmai cu măsura pentru care primești binecuvântare. Dar totdeauna spune ce faci, cere binecuvântare nu lucra în taină! Poți cere măsuri mari, asta e bineplăcut lui Dumnezeu, dar fă după măsura la care ți se dă binecuvântare, și asta e mare smerenie și mare virtute să faci tot timpul ascultare. În ultimul caz, cel cu măsura sau intensitatea la care resimți regretul de data acesta (transformat tot în suferință până la urmă), îți recomand să recitești și partea din teorie referitoare la abilitatea depresivilor de a reevalua ulterior diferit, comparativ cu persoanele care nu sunt afectate de depresie, un eveniment care s-a produs. Tu nu ”schimbi eticheta pusă” pe un eveniment. Ceilalți o fac. Indiferent că l-ai produs tu sau e vorba de ceea ce (ți-)au făcut alții, mecanismul este același. O să explicăm cum e cu neschimbatul ăsta al etichetării mai întâi pe situația când evenimentele de viață negative ți se întâmplă ție, indiferent că sunt negative în sine, fără să implice păcatul cuiva (nu există culpabili), ești receptorul efectelor păcatului altcuiva (și va trebui să ierți în timp, pentru a reeticheta) sau i se întâmplă unui foarte apropiat și impactul emoțional resimțit de către tine este major (cineva drag moare datorită unei suferințe). Deși în toate aceste situații reevaluarea și reetichetarea se realizează din punct de vedere duhovnicesc oarecum diferit, căci presupun practicarea unor îndemnuri și a unor virtuți de creștin diferite, o să le considerăm pe toate evenimente de viață negative prin care treci tu. Mai apoi o să fie mai ușor să vă imaginați cum, datorită aceluiași mecanism, și atunci când ești înfăptuitorul/păcătosul și suferința e produsă altei persoane, regretul poate face ravagii mari și neziditoare pentru că transformi regretul tot în suferință de nedescris și te cufunzi în ea fără să își atenueze în timp intensitatea, în cazul tău, tot datorită acestei nereevaluări și nereetichetării. Regretul acesta ar putea fi transformat în mod constructiv, în lucrare neîncetată a unor fapte bune, și astfel, toată acestă forță de pocăință ar putea fi pusă în slujba unei lucrări mult mai bune, cu adevărat bine-plăcută lui Dumnezeu.

    Alte persoane revin asupra unui eveniment de viață negativ, reanalizează (cu iertare și eliberarea de gânduri negre, sau cu dorința de a pune început bun în lucrarea față de aproape) și reevaluează situația și ceea ce au trăit și simțit atunci, dându-i o semnificație mai puțin negativă (exemplu ”a fost foarte trist să trec prin asta, dar poate dacă nu aș fi trecut, nu aș fi învățat iertarea, sau speranța în orice circumstanțe și asta m-a ajutat ca viața să mă găsească mai târziu total pregătit și hotărât să lupt atunci când trebuia să lupt fără ezitare”) și un rol oarecum constructiv (pe cât de constructiv permite situația, căci uneori un eveniment de viață negativ este totuși un eveniment negativ, nu prezintă atâtea potențialități de creștere personală). Cel puțin conform teoriei, tu nu (prea) faci asta sau ești destul de slab performant – prezinți o abilitate mai slabă către deloc, de a o face. Ceilalți, reevaluând această experiență, pe de o parte îi schimbă valența din ”traumatic și fără sens” în ”negativ, dar așa am învățat poate ce înseamnă …” [iertarea, credința, speranța, tăria de care sunt capabil], iar pe de altă parte, îi schimbă semnificația de rol în existența lor. Drept urmare, intensitatea emoțiilor/durerii trăite atunci capătă un sens, un rol și nu mai e văzut ca lipsită de sens, durere gratuită, pe care ai trăit-o în mod inexplicabil întrebându-te retoric ”De ce? De ce mie? De ce eu?”. Asta înseamnă să ”schimbi eticheta lipită” inițial pe un eveniment care te-a marcat prin violența emoțiilor trăite atunci. Și acum, pentru ceilați cititori non-depresivi: Vă rog să vă gândiți numai, în absența acestei reevaluări cum arată, ce durere de nesuportat ar trebui să provoace, o acumulare de evenimente negative ”traumatice și fără sens” în viața aceluiași individ, ce sentiment de neputință (exact la fel se numește și în termeni laici ”neputință învățată”) de a înțelege, a prevedea, a se apăra de astfel de suferințe, în absența acestor reevaluări, ”digerări” diferite ale unor evenimente negative severe. Dacă ai reușit ca și cititor, să îți imaginezi asta, cred că nu mai ai prea multe întrebări despre de ce ar vrea să își ia viața cineva cu depresie avansată, în viața căruia s-au acumulat deja mai multe astfel de evenimente. Le mai ai doar pe cele justificate, despre lipsa de conștientizare de către persoana în cauză a întregului arsenal de resurse cu care ar putea să lupte cu depresia și pentru ”a face față și a trece peste” (altfel spus mecanismele de adaptare) evenimentele negative succesive, dar pe care el nu le mai conștientizează (aici intervii tu, din anturaj). Dar despre suferința resimțită mental de către un depresiv, gândindu-se la viața pe care a dus-o, nu ar mai prea trebui să ai întrebări retorice. E vorba de intensitatea ”suferinței percepute” pe care tu din exterior nu ai cum să ți-o reprezinți, nu poți decât să încerci, într-o tentativă palidă, să ți-o imaginezi în baza informațiilor primite.

    Acum să revenim la intensitatea pocăinței, nu doar la conținuturile pentru care te pocăiești, la pocăința în măsuri bune și pocăință în măsuri care nu ne sunt de folos, și să argumentăm, de ce, datorită faptului că persoanele depresive nu reevaluează și reetichetează semnificația unui eveniment negativ, nu ar fi înțelept să luăm de bun orice gând și orice ”simțim” noi că ar trebui făcut, așteptându-ne ca mai apoi să ”simțim” că am făcut ce trebuia. Că poate nu ”simțim” ce e bine pentru noi și bine-plăcut lui Dumnezeu, iar depresivii au deja o schemă (poartă numele de ”sărit la concluzii”) prin care se pripesc să tragă concluzii în baza a ceea ce ”simt”. În timp ce alte persoane revin asupra unui eveniment de viață tulburător pentru ei înșiși, sau negativ (de acestă dată, negativ pentru ceilalți – în cazul în care vorbim despre pocăința lor pentru ceva), reanalizează cu smerenie și pocăință și reevaluează situația și se întreabă în ce fel ar mai putea îndrepta ceea ce este de îndreptat și își trag unele învățăminte angajându-se pentru toată viața, de pildă în a împiedica astfel de fapte, sau a-i ajuta să se reabiliteze pe cei ce au comis fapte similare, dându-i astfel acelui eveniment o semnificație mai puțin negativă dar regretabilă, evitând lipsa de sens (exemplu: ”a fost foarte trist/o tragedie că cineva a trebuit să treacă prin asta pentru ca eu să învăț și să pot avea înțelegere pentru aceia care …[fac astfel de fapte și pe care el îi ajută să se reabiliteze și să nu le mai comită]. Suferința provocată altcuiva se poate oricum transforma într-un regret perpetuu, dar acesta te poate fie îndemna pentru a păstra viu în minte și și a te pocăi amintindu-ți în fiecare dimineață în drum spre serviciu, să te faci un bun și plin de înțelegere gardian de penitenciar, asistent social etc. fie să transformi regretul într-o suferință agonizantă și perpetuă fără să realizezi nimic constructiv în condițiile date (pe cât de constructiv permite situația, dacă poți să îndrepți, îndreaptă, dacă nu poți să îndrepți, ajută!). Se spune că este nevoie de mai puțină abnegație să mori pentru o cauză, decât să trăiești toată viața, modest, în slujba ei. La fel stau lucrurile oarecum și cu regretul adânc, îți trebuie mai multă abnegație să trăiești o viață încercând să previi sau să îndrepți astfel de evenimente. Reevaluând această experiență, ceilalți, din nou, îi schimbă valența și semnificația de rol în existența lor. Astfel, intensitatea emoțiilor trăite atunci, sau a regretului trăit acum capătă un sens, găsesc un rol, văd lucrarea tainică a lui Dumnezeu și îngăduința de a trece prin încercări dramatice, pentru a îndeplini fapte pe care oamenii care nu au trecut prin astfel de încercări nu și le aleg ca ”lucrare”, ca muncă, ca profesie, pentru că sunt încărcate emoțional negativ. Acel rol este îndeplinit deja. Ei știu ce au de făcut ziditor, se concentrează pe a simți cum ”își răscumpără” încet, încet, fapta, deci suferința sau regretul intens (neziditor) și-au atins obiectivul și încetează. Nu încetează și ”aducerea aminte smerită și ziditoare” dar sunt două lucruri diferite prin efectele și consecințele lor. Din acest puct începe efortul constructiv, smerit și pocăit de a trăi modest în slujba faptelor bune toată viața ta, zi de zi, sau de a fi un credincios plin de credință și nădejde în viață, oameni, lume har și binecuvântări de la Dumnezeu. Acest fapt înseamnă de asemenea, să ”schimbi eticheta lipită” inițial pe un eveniment care te-a marcat prin violența emoțiilor trăite atunci, să-i schimbi semnificația atașată, dacă lăsăm teoria în statutul de ipoteză de lucru, nu o faci nici când ai fost victimă, nu o faci nici când ai fost înfăptuitorul.

    Atunci când ai fost, înainte de convertire, când victimă când înfăptuitor, s-ar putea să mai ai o problemă suplimentară de gestionat specifică depresiei: schema depresivă a utilizării de duble standarde, ambele situații ”întorcându-se împotriva ta”: Când ai fost înfăptuitor, ai fost vehement și neiertător în durata culpabilizării și măsura regretului, când ai fost victimă, suferi neîncetat pentru dramatismul și trauma survenită fără sens în existența ta și poate te revolți pentru injustețea faptului că cineva ți-a făcut ție asta, fără nici o cauză sau explicație rațională (reclamând pură iertare, 100% iertare fără altă înțelegere față de circumstanțele atenuante), și chiar dacă îl ierți pe cel ce ți-a făcut un rău, pe tine pentru răul făcut, nu te ierți. Nu faci nicio legătură între cele două evenimente, nu le integrezi combinat în experiența ta de viață fapt care ar avea cu siguranță mai mult sens. O astfel de integrare ți-ar permite să le atașezi o altă semnificație, una care să te ajute să te pocăiești în prima și să ierți în cea de-a doua, constructiv. Mulți oameni trec prin evenimente traumatice (sau le produc) se cufundă ulterior în depresie, se îndepărtează de oameni selectând negativ și trăindu-și intens negativ stările interioare și uneori, își întorc fața către biserică, în calitatea de ultim resort unde poți fi acceptat așa cum ești și unde ești la adăpost de a mai fi rănit. Dacă nici aici nu ești la adăpost, atunci unde? Asta își spun probabil majoritatea depresivilor care caută drumul către un lăcaș spiritual. Așa să vă explicați de ce nu cred că e foarte greșită ipoteza de la care am pornit în scrierea acestui material, conform căreia ar fi bine să știm câte ceva despre depresie înainte să presupunem că l-am căutat pe Dumnezeu, dar Dumnezeu nu ne răspunde (vezi și capitolul ”Absența lui Dumnezeu” din Școala rugăciunii de Mitropolitul Antonie de Suroj). Cum o să vedem mai departe, dacă depresia este sever instalată și nerăbdarea de a vedea miracole înfăptuite cu noi este mare, datorită depresiei ”nu aud” răspunsurile și chemările lui Dumnezeu sau nu sunt pregătiți încă pentru ele, se îndepărtează brusc și de biserică și se duc, pe traiectoria fără întoarcere a oricărui depresiv netratat.

    Pocăința și smerenia nu sunt concepute ca suspendate arbitrar în existența unui trăitor, fără să fie urmate de o răsplată, o descoperire, o întărire, primire de har (depinde de măsuri), care mai departe să te întărească și să te pregătească pentru altceva mai profund și mai ziditor cum e iertarea sau iubirea față de aproape, de pildă. Acest fapt este ignorat de cele mai multe ori de către depresivii convertiți. Dacă rupi legătura logică dintre pocăință și smerenie și urmarea, funcția și rolul lor și le practici așa, suspendat și arbitrar ca ”exercițiu de curățire” (sau cine știe ce altceva îți mai spui tu), lipsindu-te astfel de rolul lor ziditor, de componenta de întărire, de progres, nu este de mirare că te poți trezi la un moment dat în continuare în brațele deznădejdii. Căci la ce altceva să ducă ignorarea scopului final al lucrării lui Dumnezeu cu oamenii, mai ales că o astfel de minte lasă teren fertil pentru un tip aparte de ispitiri periculoase? Orice drum, orice cale conduce către ceva. Cum de altfel o să afli mai departe când vorbim despre deficitele comportamentale specifice depresiei, unele astfel de deficite au la bază și nereprezentarea mentală corespunzătoare despre recompense, ca să nu vorbim doar de lipsa lor în registrul comportamental. Faptul de a nu primi recompense de-a lungul vieții, în cazul unui depresiv, a dus la interiorizarea acestei scheme privind lipsa și rolul recompenselor, atât a auto-recompenselor cât și a recompenselor exterioare, primite de la ceilalți. Drept urmare a ”atrofierii” rolului și reprezentării despre recompensă, acolo unde indivizii non-depresivi văd o continuare și legătură logică între un exercițiu de pocăință și smerenie și rolul lor, continuarea constructivă, depresivii o suspendă în timp sub forma unui exercițiu punitiv sau de autodepreciere în sine. Acestă explicație despre carențele în reprezentarea recompensei și rolul acestora în întărire și a urca spre mântuire, în locul unei pocăințe și smerenii care conduc la deznădejde tipic depresive, s-a datorat și temerii că ar putea exista cititori care se pot sminti datorită insistențelor noastre de a le sublinia depresivilor existența unei recompense, a unei continuări în toate eforturile pe care le facem, rolul lor de legătură în a avea o reprezentare pozitivă și logică despre drumul de parcurs pentru a scăpa de deznădejde. Este adevărat faptul că pocăința și smerenia nu le facem gândindu-ne la recompense, ca la o ”târguială”, ci la efectul lor pozitiv asupra noastră, de pregătire pentru altceva, pentru darurile care ne așteaptă. Persoanele depresive însă, par să rupă legătura logică dintre pocăință și smerenie și consecințele lor ziditoare și să rămână într-o așa-zisă pocăință și smerenie, ca o stare permenentă de rătăcire în deznădejde. Ca și în lume, ca să folosim o altă analogie, nu există drumuri suspendate, fără destinație, în care mergem doar pentru a menține în formă aparatul locomotor.

    În situația critică în care încă nu ai un duhovnic și trebuie să deliberezi singur dacă ceea ce auzi din interiorul tău e glasul conștiinței sau al depresiei – doar pentru acel moment de început poți cerceta îndreptarul de spovedanie întocmit de părintele Cleopa, dacă nici acolo nu găsești situația pentru care te culpabilizezi amână culpabilizarea asta care te aruncă în disperare, măcar până îți găsești un duhovnic. Cât despre intensitatea cu care trăiești părerea de rău pentru anumite fapte, din nou, întrucât pocăința profundă e un mare dar, este foarte delicat să spunem ceva, însă, dacă ai fost atent la teoria cu ”reevaluarea” care nu se produce în cazul depresivilor, asta poate să însemne că tu nu dispui de un mecanismul tocmai intact care să te ajute să te ierți, în timp ce poate Dumnezeu te-a iertat de mult și că nesocotești și sacrificiul lui Hristos pentru a te răscumpăra, dar și pe tine ca și creație a lui Dumnezeu. Dacă pocăința ta continuă nu te conduce la salvare și te pierzi și te cufunzi în disperare, asta trebuie să fii de acord cu mine, că nu putem greși când spunem că nu poate fi bine-plăcut lui Dumnezeu. Și pocăința, ca și smerenia este ziditoare, nu distrugătoare de om. Alți oameni, pe care tu îi consideri bine-plăcuți lui Dumnezeu, pentru aceleași fapte sau mai mari decât ale tale, au înțeles sacrificiul lui Hristos, s-au smerit în măsurile la care s-au pocăit și o fac constructiv: trăiesc modest zi de zi aducând slavă lui Dumnezeu prin a ajuta alți oameni mulțumind astfel că au fost iertați, s-au iertat și s-au împăcat oarecum cu faptele lor trecute simțind în adâncul lor că au fost miluiți cu iertare. Nici ei nu au uitat de acele fapte (nu despre uitare e vorba, dacă te pocăiești constructiv) dar caută, ca expresie a pocăinței pentru acele fapte ca toată viața lor de acum înainte să-și asume și să se îngrijească dacă natura faptelor permite, să îndrepte atât cât le stă în putință, consecințele faptelor lor, sau să răsplătească și să ajute pe alții pur și simplu pentru a răsplăti mila lui Dumnezeu. Dacă știi astfel de oameni și ei fac asta, poate înseamnă că ar fi mult mai constructiv să faci la fel. Din care lucrare de pocăință rezultă mai mult bine în lume? Din pocăința și deznădejdea rezervată și solitară?

    Poate alți oameni – acei oameni – în aceeași situație ca și tine, îți vorbesc despre faptul că și-au găsit liniștea, că au pace și că simt în adâncul sufletului lor că au fost iertați. Iar tu, nu simți același lucru. Faptul că nu simți tu  nu este o dovadă clară și de netăgăduit (și asta este tot o schemă depresivă), neapărat că Dumnezeu nu te-a iertat și pe tine (cum probabil ești extrem de tentat să crezi în logica ta autosubminatoare dictată de depresie). Observă numai că ești și ilogic, asta ar însemna ca Dumnezeu să fie conform reprezentării tale, nu doar neiertător, ci și nedrept: pe ei i-a iertat pentru aceeași faptă și pe tine nu. Știu că tu nu te-ai gândit la asta, dar dacă ai avea dreptate în ceea ce gândești, mrgând pe firul logic acolo s-ar ajunge. Poate să însemne pur și simplu că ei nu au depresie, și de aceea simt și sunt mai receptivi la manifestările iertării, iar tu, cu mintea și sufletul torturat și zbuciumat de atât timp de depresie nu îți găsești pacea și liniștea de foarte mult timp. Poate de când erai adolescent ești tot așa, și faptul că ai venit la biserică să vezi ce fel de oameni sunt și pe-aici și câți îți sar în ajutor fără să le-o ceri, nu înseamnă că, cu jumătăți de măsură în convingeri, ți se descoperă totul și ”simți” ceva când ești depresiv. Pe tine poate depresia este cea care te învăluie într-o insensibilitate, depresia e cea care nu te lasă să simți acea liniște și să trăiești acea pace. Poate doar la intensitatea unui miracol ar pătrunde în câmpul tău perceptual din spatele zidului ridicat de depresie și le-ai  resimți, ori, decât să te smintești, mai defolos este pentru tine, să primești pentru început, ”har în cantități domestice” (Pr.C.N., 2013). Iar dacă ți-ai amintit un exemplu de depresivi care ți-au vorbit despre faptul că au simțit într-o zi acea pace nesfârșită, ei bine, totdeauna au fost (și ești și tu) în prezența (și vigilența atotputernică a) Lui Dumnezeu, atunci când s-au lepădat de toată povara credințelor și simțirilor nefolositoare și au avut dorința curată de copil de a simți prezența, alinarea sau căldura care îi învăluie în vreme de suferință, au simțit-o. Dar nu în chip de provocare (vezi și fragmentul recomandat din Școala Rugăciunii). Câtă vreme TU (ești cel care) consideri că ești nevrednic, pentru că așa ”simți” sau ”știi” tu, și nu lași loc smerindu-te, pentru judecata blândă, iertarea și acceptarea ce vin de la Dumnezeu, atunci Dumnezeu cu tristețe și delicatețea pe care ți-a demonstrat-o și mai devreme în viață când te-ai îndepărtat, îți respectă punctul ăsta al tău de vedere atât de hotărât și fundamentat, aidoma liberului arbitru. Vezi în acest sens și modul în care explică Mitropolitul Antonie pasajul din Sfântul Pavel despre arătarea puterii lui Dumnezeu în slăbiciune. Când o să fii pregătit să crezi în iertare, acceptare și în iubire necondiționată va proceda cu dreaptă măsură la fel. Un aspect important pe care l-am neglijat în acest prim subcapitol despre pocăință, dar îl tratăm pe larg atunci când vine vorba despre credința că Dumnezeu te poate milui cu tot ceea ce îți dorești mâine, nu peste ani și ani, este bineînțeles acesta: ești pregătit să crezi, să accepți și să te lași în voia lui dacă Dumnezeu decide că mâine ești absolvit de toate și trebuie să știi să te bucuri de acest dar? Intuiția mea îmi spune că nu ești pregătit să crezi în minunea lui Dumnezeu cu tine mâine, indiferent că este vorba despre absolvire sau despre harul cel mai înalt. Dar voi argumenta când vorbim despre măsuri de credință despre vreme în lucrarea lui Dumnezeu cu tine.

    De multe ori venim cu aroganța atot-științei cu care ne obișnuisem în lume, indiferent că este vorba de cunoaștere în rău sau în bine. Când, să zicem, te-ai ocupat de vânzări, de publicitate, ai devenit director de marketing și ai crezut cu tărie că deții rețeta succesului în viață și că oamenii și clienții ”îți mănâncă din palmă” nu erai la fel de hotărât și conștient de valoarea convingerilor tale? Ce te face să crezi că încă nu mai moștenești tendința asta de a ști tu mai bine? Când o să fii pregătit să crezi în iertare, acceptare și în iubire necondiționată, va proceda cu dreaptă măsură la fel. Indiferent că este aroganța celui puternic care trebuie să se smerească sau neclintirea celui care se desconsideră în mod absolutist, tot o rigiditate nefolositoare este. O credință că ”știi tu”, că așa ”simți tu”. Cei smeriți în privința cunoașterii căilor, a treptelor și a măsurilor de penitență necesare pentru iertare sau mai precis pentru mântuire, mi se par mai aproape de a se lăsa conduși, a descoperi și a vedea miluința atunci când se petrece cu ei. Cei care decid ei și sunt și de nezdruncinat în convingerea că nu sunt demni de iertare, că sunt nevrednici par mai degrabă a avea o reprezentare incongruentă despre lucrarea lui Dumnezeu cu oamenii. Poate cel mai important aspect este rigiditatea pe care o prezinți și datorită căreia nu te poți lăsa și nu poți fi condus, condus să crești, să crezi să descoperi calea: ”«Puterea mea se arată în slăbiciune» (II Cor. 12). Slăbiciunea de care este vorba aici nu este aceea pe care o manifestăm atunci când păcătuim și Îl uităm pe Dumnezeu, ci acea slăbiciune prin care te arăți cu totul mlădios, pe deplin transparent, cu desăvârșire predat în mâinile lui Dumnezeu. Căci de obicei ne străduim să fim puternici și să-L împiedicăm pe Dumnezeu să-Și manifeste puterea. Îți mai aduci aminte cum ai fost învățat să scrii când erai mic? Mama ți-a pus un creion în mână, ți-a luat mâna ta în mâna ei și a început s-o miște. Iar fiindcă nu aveai nicio idee în legătură cu ce voia să facă, ți-ai lăsat mâna liberă în mâna ei. Acesta este lucrul pe care-l înțeleg prin puterea lui Dumnezeu ce se arată în slăbiciune. Te poți gândi la asta ținând cont de felul în care lucrează pânza unei ambarcațiuni. O pânză poate prinde vântul și poate fi folosită pentru manevrarea unei bărci numai pentru că este atât de moale. Dacă în loc de pânză pui o scândură tare, nu vei mai reuși să-ți conduci barca; slăbiciunea pânzei este cea care o face atât de receptivă la vânt.” (Mr. De Suroj, 1976:52-53). Despre ”capacitatea de a te mlădia după voința Domnului” (…) de a lăsa ale tale și planurile tale” (…) pentru a te smeri și a face ceea ce ți se cere, explică pe larg Părintele Ciprian Negreanu (vezi înregistr. A.S.C.O.R., Pr.C.N., 10.08.2013).

    Concluzia finală la aspectul cu pocăința la măsuri după ”simțirea” ta ar fi aceea că nu este foarte sigur că vocea care îți amintește neîncetat ce nevrednic ești este cea a conștiinței. Te poți afla în înșelare. Dacă simți că vrei să te cufunzi în pocăință și ești depresiv, caută-ți duhovnic, spune-i că ești depresiv și cere binecuvântare să faci penitența într-o formă lucrătoare, prin muncă cu aproapele: ajută, iartă, nu judeca, amintindu-ți astfel de păcatele tale. E posibil să fie o formă mult mai lucrătoare, care cere mult mai mult efort și smerenie și mai bine plăcută cred lui Dumnezeu decât să stai toată ziua trist, disperat și plâns și să nu faci nimic gândindu-te la trecut. Părintele duhovnic va avea un registru mult mai larg de soluții lucrătoare în cazul tău.

    Dacă ai obsesia asta cu cât de nevrednic ești și te biciuiești cu ea în mod neziditor, eu nu pot să te contrazic, ”decât cel mult să îți amintesc că pentru nevrednicia noastră s-a jertfit Hristos, deci știa cum o să stea lucrurile cu vrednicia ta și nu cerea să fii perfect ca să te spovedești și să te împărtășești, spre exemplu. Dar cred că ar fi bine să te întrebi totuși oare la tine în minte smerenia e vocea care îți spune neîncetat cât de nevrednic ești sau să împingi lucrurile până acolo unde primești binecuvântare să te împărtășești dar te gândești tu că sigur ești nevrednic, deci nu te împărtășești? Smerenia e vocea sau depresia (ca să nu zic mai mult pentru că intru pe un teren în care nu am echiparea dogmatică necesară)? Ceilalți creștini oare procedează la fel ca tine, se auto-sabotează conștient? Renunță de bună voie să se folosească și să se întărească de sfintele daruri pe care le-a lăsat Dumnezeu tocmai spre folosul și întărirea noastră? Ți se pare plauzibil? Ai întrebat în jur?

    Nu am încheiat discuția despre smerenie, pocăință și măsurile acestora, dar pentru că acestea sunt strâns legate de modul în care își reprezintă depresivii drumul către credință, cunoașterea lui Dumnezeu și o viață de creștin bine-plăcut lui Dumnezeu o să continuăm cu a vorbi despre acestea, pentru ca mai apoi să vedem cum se leagă și se întrețin reciproc niște convingeri care nu ne sunt de folos. Dar până atunci să nu scăpăm din vedere: Cum știi când să te oprești? Cum să faci diferența dintre măsuri? Ascultă-ți duhovnicul. El o să te orienteze, o să testeze realitatea în locul tău, o să îți spună care măsuri din ce crezi tu că ți-ai luat ca și ascultări bine plăcute lui Dumnezeu sunt de folos și care nu. Sau simplu, dacă nu vrei să îl obosești cu orice întrebare despre orice detaliu, orice nimicuri întreabă-te dacă este ziditor, constructiv sau de folos, acel ceva. Când ceva din ce ai considerat ”nimicuri” începe să te tulbure și să ai dificultăți, fugi la duhovnic căci înseamnă cu nu era tocmai ”un nimic” și iarăși ți-ai luat măsuri neziditoare.

    Reprezentările despre cale, măsuri și timp în lucrarea lui Dumnezeu cu oamenii ce se întorc către Dumnezeu.

    Datorită combinării unora dintre convingerile descrise la început, depresivii sunt foarte analitici și perfecționiști, se concentrează pe detalii, dau rezultate foarte bune în sarcini de durată și de migală și deseori pierd perspectiva de ansamblu. Aplicat acest neajuns la dezvoltarea spirituală, își imaginează că dincolo de porunci și îndemnurile pentru o viață altfel simplă, accesibilă și bine-plăcută lui Dumnezeu, trebuie să mai fie ceva ”prescripții comportamentale” sau ”rețete” despre cum să-l cauți și să-l descoperi pe Dumnezeu, și că demersul constă în ceva foarte subtil, la care se ajunge după multă introspecție, perfecțiune în conduită și gândire, izolare și meditație în căutarea de Dumnezeu, profunzime și concentrare multă în rugăciune, după cititul multor cărți ale și despre sființii părinți, drumuri la Athos, pelerinaje la mânăstiri și muuulte alte trepte pe care mintea unui depresiv perfecționist poate să le născocească … astfel încât între ei și acest moment se află ani muuuulți, mulți de tot. Mai este nevoie să amintim că s-au făcut vrednici de a li se arăta Hristos oameni care nu și-au părăsit în viața lor satul, nu știau să citească, duceau viața cea mai simplă și fără complicații existențiale? Știam că nu mai e nevoie dar, unui depresiv intelectualizat poate că ar fi bine să i se amintească asta la fiecare ”Da, dar…” pe care îl rostește.

    Rezultatul unei asemenea viziuni despre cale și progres este faptul că oamenii afectați de depresie sunt răbdători și i-am numi statornici, de cele mai multe ori nu au revolte în legătură cu progresul lor spiritual, dar nu realizează că aceste capcane autoinduse de gând, conform cărora toate cele de mai sus trebuiesc parcurse și realizate, în realitate amână a se bucura de toate darurile care sunt puse înaintea tuturor. Aceste reprezentări despre cale (ca fiind lungă și presărată cu încercări care presupun stăruință, multă renunțare la sine și efort), măsuri (ridicate) și timp (îndelungat) necesar să ți se descopere esența credinței ortodoxe și lucrurile bine plăcute lui Dumnezeu, se datorează și, sau mai ales, categoriei de credințe/convingeri intermediare amintite la începutul acestui material, a regulilor și principiilor despre cum trebuie să funcționăm. Acestea pot fi de mai multe tipuri, și sunt în general enunțuri mentale ale unor convingeri care conțin sintagma”Trebuie să …”  [exemplu ”mă rog neîncetat” sau „mă rog X ore pe zi„ etc.] sunt de cele mai multe ori însoțite și de o continuare nerostită de tipul ”ca să mă fac poate, după ani și ani, vrednic și eu de” … [spre exemplu: ”împărtășanie”, ”iertare”, ”mila lui Dumnezeu” ș.a.m.d.] Tot la fel funcționează și cam aceeași idee exprimă și credința denumită în tratatele laice credințe de tipul ”dacă … atunci”. Denumite și credințe compensatorii, constau în formulări de tipul: ”dacă … [urmat de o acțiune care presupune efort susținut și îndelungat] atunci …” [urmat la rândul său de regulă, de o absolvire, de o iertare, de evitarea unui rău, ieșirea la suprafață a manifestărilor unei păreri/reprezentări despre sine foarte negative, gen ”păcătos”, ”nevrednic”, ”nedemn”]. Se numesc credințe compensatorii tocmai deoarece sunt menite, conform credinței individului, să compenseze prin efort sisific susținut, natura rea, neadecvată, incongruentă a individului. Judith Beck (2010:154) o descrie întocmai: ”Dacă [aplic strategia compensatorie] atunci [credința mea centrală poate sa nu devină realitate]. Totuși dacă [nu aplic strategia compensatorie] atunci [credința mea centrală poate să devină realitate]”. Deși aceste condiționări de vrednicie sau absolvire sunt doar în mintea individului, întrucât Dumnezeu nu pune condiții, ci este vorba doar un proces firesc ”de refacere a țesutului sufletesc” (Pr.C.N. într-o discuție pe marginea afirmației ”păcatele tot le vei plăti” a Părintelui Arsenie Boca, înreg. 4.08.2013) și nu despre eforturi peste măsurile individului și mai ales formulate în termeni foarte absolutiști, despre canoane sau măsuri mari ce presupun efort absolut în schimbul (și doar astfel) iertării și învrednicirii cu sfintele daruri, mulți depresivi (și nu numai, aș adăuga) continuă să și le autoimpună. Pe unii dintre ei, nimeni și nimic nu pare să îi convingă că Dumnezeu nu coboară mila și dragostea asupra celor ce o cer, doar ”la schimb” cu foarte mult efort, măsuri înalte și muuultă muuultă osteneală. Și cum ai fost obosit într-o seară și nu te-ai mai rugat să zicem, s-a dus tot, nu mai primești nimic (ba mai rău, combinată cu gândirea totul-sau-nimic: în iad cu tine!). Aspecte precum faptul că nu pentru vrednicia noastră primim, sunt ignorate. Hristos nu pentru cei vrednici ci pentru cei păcătoși s-a jetfit.

    Mulți din cei ce citesc acestea (și poate nu pentru prima dată de la începutul acestui articol) se pot sminti, dar din nou trag nădejde că duhovnicii au văzut destui astfel de fii pe care nu i-au putut clinti din convingerile lor fără rugăciune îndelungată, încât să se justifice să riscăm să-i smintim pe ceilalți. De ce se pot sminti cei ce nu sunt afectați de depresie? În timp ce toată lumea se luptă să se smerească sau să nu facă poruncile în așteptarea unei recompense, pe depresivi trebuie să îi îndemni însistent în sens invers: să nu se tăvălească atât în smerenia lipsită de zidire și să facă poruncile cu convingerea că sunt bine legate cu restul lucrării, nu sunt puse ca un moft, sau ca pedeapsă să te mai smerești și să îți mai ”pilești ego-ul”. Da. Pentru duhovnicii care au văzut destui oameni în acestă ecuație mă gândesc că trebuie să aibă mai mult sens materialul ăsta. Dacă nu ar fi o problemă diferită de a marii majorități s-ar mai justifica să insistăm? Dacă ar sta lucrurile la fel ca în cazul celorlalți de ce nu îi convingem pe toți suicidalii să nu se sinucidă? În ceea ce privește strict căile, un cititor poate să își spună: Ce nu e bine, în a încerca fiecare convertit dacă poate duce, să se roage neîncetat, să facă mătănii, să se pocăiască adânc, să citească toată noaptea din Psaltire? Asta-i chiar bine-plăcut lui Dumnezeu. Credeți că depresivii gândesc aidoma vouă? Majoritatea acestora credeți că își vor lua măsuri pe care le pot duce, care îi zidesc? Sau credeți că se opresc din măsurile pe care le-au realizat deja? Nu puțini dintre ei, și mai ales proaspăt convertiți (altfel ar fi avut timp să cunoască măsurile înțelepte, sau să găsească și să se lase 100% conduși de un duhovnic), sub influența depresiei care acționează după mecanismul descris, prezintă acestă tendință să exagereze. Haideți să vedem încă un citat laic despre aceste credințe intermediare compensatorii: Aceste convingeri ”sunt dezadaptative datorită faptului că sunt rigide, punitive și aproape imposibil de atins” (Leahy și Holland, 2010:19). Deci au zis: ”rigide” (ce ziceam de faptul că nici duhovnicii nu-i pot convinge fără stăruiță multă că nu este adevărat, Dumnezeu nu lucrează cu oamenii astfel și că ar fi înțelept să renunțe la astfel de măsuri?), ”punitive” (fizic sunt greu de îndurat și din care rezultă automat pedeapsa de la Dumnezeu dacă nu le realizezi) și ”aproape imposibil de atins”.

    Am încheiat construirea pledoariei.

    Acest ”imposibil de atins” aplicat neînțelept, fără ascultare de duhovnic de către un depresiv convertit recent, în tărâmul căutării unei vieți creștine de practicant poate avea consecințe incalculabile din perspectiva rătăcirilor posibile și a îndepărtării de biserică asupra lui și asupra anturajului agnostic sau nepracticant. În primul rând că măsurile pe care și le-a propus fiind dificil spre imposibil de atins, împing individul care și-a luat astfel de măsuri și nu le-a realizat, treptat, spre disperare: încearcă azi – nu îi reușește – își spune automat: ”nu sunt în stare, nu e bine primit; nici dacă fac efortul și sacrificiul asta nu va trece Dumnezeu cu vederea” … [viața de dinainte de de convertire spre exemplu]; ”nu mă ajută să le fac, m-a lăsat în mâinile diavolului; mai încerc și mâine – DAR pentru că azi nu am reușit, mâine îmi mai iau (drept penitență) în plus [și dublează numărul/cantitatea măsurii]. Care sunt șansele să reușească mâine când e mai obosit, mai extenuat și cu mintea mai tulburată și în plus a mai și dublat numărul? Foarte mici. Cu mintea din ce în ce mai tulburată și de alte senzații pe care un corp extenuat de efort fizic combinat cu oboseală psihică poate să-l experimenteze, senzații cărora le poate oferi explicații din ce în ce mai nefavorabile lui, poate să sfârșească în disperare. Cum asta? Pentru că simultan schema negativă despre sine zice: ”ești un nevrednic, nu ești demn de nimic, ești de neiubit”, schema intermediară îi dictase ”poate dacă ai fi reușit să faci toate astea ți-ai mai fi răscumpărat din nevrednicie, dar de vreme ce n-ai putut înseamnă că ești un caz pierdut, nici Dumnezeu nu îți mai răspunde” iar schema negativă despre viitor (lipsa de nădejde și credință) îi spune: ”e totul pierdut. Nu mai e nicio speranță. Te-ai trezit prea târziu”. Ecuația pare letală. Știu poate o să ziceți: ”nu schema negativă îi spune asta ci altcineva…” De acord. Știam eu că inevitabil ajungem și aici, mintea unui depresiv e cel mai fertil teren pentru comandamente venite din altă direcție. Mereu însă, nu știu cum se face, dar se scapă din vedere cu voia cui și la ce măsuri se permit toate astea. Am stabilit o dată că nu intru pe terenul dezbaterilor unde nu sunt echipată dogmatic să intru, dar câte ceva pot să zic fără să greșesc neapărat: Nu ne e de folos neapărat să știm cu precizie cine îi spune pentru a încerca să prevenim rezultatul. Cine anume îi dictează aceste gânduri este mai puțin important decât rezultatul lor. Pe noi ne interesează dacă putem să facem ceva să se trezească înainte de a ajunge la acel rezultat. Este adevărat că este important și să știi cu cine te confrunți ca să poți acționa corespunzător, dar dacă nu pierzi din vedere Cine îți stă alături (adică Dumnezeu) nu te mai interesează atât să cunoști cu cine te confrunți. Datoria ta de creștin este să nu uiți nicio secundă ”cu Cine faci echipă” și atunci vei birui de fiecare dată. De acord? Deci detaliul asta cu ”cine îi zice toate astea?” nu e atât de important în rezolvarea problemei. Dacă ar păstra depresivii în minte neîncetat cu Cine merg alături, problema ar fi fost de mult rezolvată. Și apoi fără să bagatelizăm importanța adversarului, măsura de optimism la care este chemat un creștin în astfel de situații este cea la care a făcut îndemn IPS Serafim Joantă (8.08.2013, Piatra Craiului, discurs către studenții ASCOR): ”Nici atunci când ești posedat de diavol să nu îți pierzi optimismul”. Dacă faci ascultare la măsura aceasta ai trecut proba, indiferent cu cine te confrunți de fapt. Se poate mai clar de atât?

    După ce am căzut cât de cât, de acord de ce se ajunge în cercul vicios al disperării din care nu se mai vede nicio ieșire, starea de disperare poate duce mai departe fie la răzvrătiri, îndepărtare definitivă de biserică sau extrema opusă de comportament și raportare la divinitate, fie, mai grav … treptat la sinucidere din sentimentul că nici la biserică nu a găsit alinare, înțelegere, acceptare necondiționată, nu ”a fost auzit” etc. Acesta a fost un posibil scenariu al consecințelor în cazul persoanei în cauză. Dar consecințele nu se opresc doar la sine. Să ne întoarcem la început, la stadiul măsurilor neînțelepte conform strategiilor compensatorii depresive, și să vedem ce face anturajul său. Ce face anturajul privind din exterior ce eforturi fizice și mentale depune un aparent proaspăt convertit la ortodoxie? Evident, se tulbură. De unde ar putea știi că le face autoimpus și împotriva povețelor și informațiilor despre un cu totul altfel de biserică sau credință? Treptat, deși pare că se roagă mult, face mătănii, ține post (anturajul s-ar exprima, evident, cu ”autoînfometare”), tânărul care cred ei (sau susține el însuși că) a descoperit recent biserica e din ce în ce mai slab, mai obosit, cu mintea mai rătăcită. Anturajul se tulbură și mai tare: Ce fel de biserică e asta? Cum poți să faci toate astea și să îți fie din ce în ce mai rău? Păi îi era mai bine înainte! Are sens să continuăm încercând să ne imaginăm rătăciri mai mari de tipul celor descrise mai sus, cum ar conduce un număr foarte mare de indivizi din anturajul unei astfel de persoane la tulburări și sminteli apreciabile legate de biserică, sau lucrarea lui Dumnezeu? Bun. Cu acestă divagare sperăm că ne-am câștigat încrederea și prezumpția că în acest material chiar este vorba despre aplicări neînțelepte ale unor povețe înțelepte, care pot avea, în cazul depresivilor, consecințe din cele mai nefaste și nu despre aplicarea justă a unor porunci, la măsuri înțelepte și lucrătoare. O să vă întrebați atunci: Cum de nu știu când să se oprească? Cum de nu fac diferența între ce e lucrător și ce nu e? Amânăm acest răspuns până la sfârșitul materialului, spunem doar că dacă ar fi ușor pentru ei să facă diferența și să vadă toate astea nu s-ar mai numi această inabilitate în tratatele laice”vedere în tunel”.

    Nu trebuie să te afli în pragul sinuciderii, fără un loc de muncă stabil, izolat social sau toată ziua cu șervețele în mână, pentru a-ți pune întrebarea dacă nu ești, cumva, depresiv. Există și categoria pe care psihologii o denumesc depresivii ”înalt funcționali” care au o viață profesională și personală solidă, sunt performanți profesional, sunt indivizi respectabili în cercurile lor sociale și profesionale, au reputația unor oameni pe care te poți baza … dar cu toate acestea … datorită unor scheme depresive ce rămân totdeauna ca o vulnerabilitate potențială pentru manifestarea unui episod depresiv major, au o lume și o viață interioară tumultoasă și contradictorie, sau dimpotrivă … o lipsă de sens și semnificație a ceea ce fac dificil de descris. Mai mult celor din urmă li se adresează aceste rânduri.

    De câte ori îți spui sau îi mai spui și duhovnicului ”nu acum, nu sunt pregătit”, ”o să fac cutare lucru când voi face mai întâi pe celălalt [un alt lucru care ți se pare ție că reprezintă o treaptă intermediară, uneori chiar și cărțile sau logica îți confirmă existența acestor trepte lăsate într-adevăr, dar nu la măsurile ”celor din lume”, alteori sunt doar imaginate de mintea ta]”, nu faci altceva decât amâni primirea darurilor, a lucrurilor pe care le-a lăsat Dumnezeu să te bucuri și mai ales, să te folosești de ele, aici pe pământ. Este cazul euharistiei și a stării care te cuprinde după, omul care devii, pacea dar și forța, elanul și înțelepciunea pe care o capeți atunci când te împărtășești. Dacă mergi pe drumul spre sporire duhovnicească, ți-ai luat o anume ascultare la care ți-ai stabilit o măsură, o îndeplinești, ți-a stabilit două le-ai îndeplinit și pe acelea (distingi deja într-o formă mai atenuată aceeași schemă intermediară deformată descrisă în pagina anterioară despre efortul sisific pentru a deveni vrednic de ceva), ți-ai stabilit un al treilea prag și l-ai îndeplinit și pe acela, ei bine, undeva pe la măsurile acestea, mintea unui creștin clinic sănătos se mai liniștește și se mai temperează, ba mai mult, se întărește și capătă nădejde, și în căutarea învrednicirii cu sfintele taine, după câțiva ani începe să întrebe de frecvența cu care ar trebui să se împărtășească sau cât mai crede duhovnicul că mai e până când … [poate să beneficieze de ceva, o recompensă, încă un beneficiu lăsat de Dumnezeu să ne bucurăm de el aici pe Pământ]”. Mintea unui depresiv însă, va avea resurse inepuizabile de a fabrica nenumărate alte trepte și încercări înainte să admită că poate este destul de în regulă, având în vedere natura umană supusă greșelii și cu limitările de rigoare, când nu ești ajuns la măsuri ridicate. De aceea am considerat oportun să prezentăm teoria mai întâi, pentru că urmând exemplele, să fie relativ ușor de admis, ca depresiv, fie el și înalt-funcțional, căăă … de fapt cam așa procedezi, cam asta îți spui (poate substantivele și prepozițiile nu sunt aceleași dar ideea de bază rămâne valabilă) etc. Știu că îți spui, spre exemplu, ”dar eu încă nu fac aia, nu fac ailaltă, nu sunt în stare nici măcar să” … [exemplu: ”mă rog cu mintea statornic la rugăciune de la un capăt la altul al canonului” – când tu de fapt ți-ai propus trei canoane la trei sfinți, toate în fiecare zi – și poate nu i-ai spus nici duhovnicului despre inițiativă pentru că ai zis să aduci așa, un prinos de rugăciune, de la tine; o să îi spui tu când îți și reușește]. Sau, obiectezi la ipoteza mea că poate este bine-primit și atât pentru momentul acesta, cu argumente că tu nu ești încă în stare: [exemplu”să mă rog două/patru ore”, ”să nu mă mai tulbur când mă tachinează colegul (în fiecare zi, sistematic)”, ”să renunț la cafea” (de parcă organismul tău abia aștepta de 15 ani să te hotărăști tu să nu mai primească drogul cu care se obișnuise) etc. ”Hristos merită perfecțiune, merită să fac mai întâi poruncile cum se cuvine și după-aia … o să fiu vrednic să …” o să îți/îmi zici tu. E adevărat că Hristos merită perfecțiune (am admis deja faptul că în privința unor aspecte chiar ai dreptate, aceasta este capcana – măsurile pe care le ceri sunt cele care nu sunt ziditoare, nu valoarea de adevăr a afirmațiilor), dar nu o să găsești un exemplu măcar de cuvânt al lui Hristos despre natura perfectă a oamenilor pentru care s-a jertfit. Nu a zis ”Eu pentru cei cu performanțe apreciabile în curățenie și evlavie am venit” ci a zis ”nu pentru cei drepți, ci pentru cei păcătoși am venit ..”, nu a stat cu (să zicem) monahii din pustie la masă ci cu vameșii și cu păcătoșii. Deci dacă duhovnicul ți-a dat dezlegare să te împărtășești și așa cu mintea ta împrăștiată la rugăciune, zbori către împărtășanie, nu te mai întreba. O să te rogi mult mai adunat după ce te-ai împărtășit. La asta nu te-ai gândit? Nu te-ai gândit. Deși știai care e rolul împărtășaniei, acela de a te ajuta și de a te întări aici pe pământ. Nu te-ai (mai) gândit pentru că de fapt, ai filtrat afară/blocat informația pozitivă și ai prelucrat-o preferențial pe cea negativă întrucât ți s-a părut mai aplicabilă ție, mai congruentă cu reprezentările tale despre pocăință, mântuire, Dumnezeu etc. Ai auzit asta, dar te-ai gândit că poate e o afirmație așaaa … valabilă pentru cei vrednici și pooooate valabilă și pentru tine într-un viitor foarte foooaaarte îndepărtat. Bun, acum înțelege că toate acestea sunt micile piedici pe care ți le pune depresia. A fost doar un exemplul dintre aspectele și argumentele la care mintea ta, la început cel puțin, pare destul de ”surdă”. De ce? Probabil pentru că depresia funcționează ca niște ”dopuri în urechi” pentru a merge cu analogia cu surzenia până la capăt. La nivel explicativ, ai citit anterior teoria despre filtrare în depresie: din ceea ce auzi, din ceea ce ți se explică sau din ce citești, blochezi argumentele pozitive, filtrezi doar argumentele care îți susțin părerile și reprezentările tale nu tocmai pozitive, despre tine sau reprezentările negative despre viață aici pe Pământ. În general selectezi, prelucrezi preferențial și stochezi în memorie, mai ales argumentele negative, punitive, generatoare de emoții negative, supraevaluezi negativitatea etc.

    Și pentru că am amintit de selectarea de argumente și reprezentări negative despre viață aici pe pămînt (schema centrală despre lume și viață), încă un test de control: E-adevărat că parcă ți se pare mult mai credibilă ideea că aici pe pământ viața e suferință și că urmează să ne bucurăm de tot ceea ce este bun în Împărăția Cerului, sau în Rai, fiecare după cum îi e dat? Nimic de contrazis aici cu certitudine, viața unor persoane aici pe pământ, arată într-adevăr, precum cea a săracului Lazăr. Dar atenție, unii dintre cei care au dus astfel de vieți pe pământ au devenit sfinți după o astfel de viață, nu întâmplător apar descrise în cărți, ci pentru caracterul extraordinar al experienței lor au fost puse acolo. Măsurile lor nu sunt măsuri pentru tine, deci cercetează măsurile sau argumentele pe care ești tentat să le împrumuți în a-ți construi și solidifica reprezentarea ta negativă. Întrebarea care se impune este: fericirea unor oameni pe care îi cunoști personal, aici pe pământ, care nu au avut nici necazuri mari, sunt cu adevărat fericiți și sunt bine-plăcuți lui Dumnezeu cum ți-o explici? Oricât te-ai gândi la pilda cu ”bogatul care își primește totul aici pe pământ” conform căreia, ai fi tentat să îți explici tu, dacă nu e nefericit în viața de aici nu se mântuiește – trebuie să admiți că nu se încadrează aici, pentru că știi, și vezi cu ochii tăi (căci de aceea te-am rugat să îți iei un exemplu de oameni pe care îi cunoști), nu fac nimic din ceea ce nu e plăcut lui Dumnezeu. Și pentru că întâmplător, tot a ieșit la iveală în discuție, acest mod al tău de a te duce de la o extremă la alta cu raționamente de tipul”Dacă nu e nefericit înseamnă că poate se datorează faptului că a primit tot aici și nu se va mântui” sau, pe scurt, ”dacă nu e alb, nu poate fi decât negru”, ”dacă nu e totul atunci nu valorează nimic” acest tip de raționament reprezintă categoria de gânduri automate distorsionate denumită ”gândire dihotomică” cunoscută și sub etichetările mai plastice de ”tip totul-sau-nimic” sau ”gândire în alb-și-negru”. Nu (prea) dispui de nuanțe și categorii intermediare în general, nu doar pentru situațiile de mijloc de față și va trebui să înțelegi asta și să încerci să corectezi acest neajuns. Nu înseamnă că dacă unii oameni trăitori pe care îi știi, au totul și sunt fericiți trebuie neapărat să cauți explicația la cealaltă extremă conform gândirii tale totul-sau-nimic. Oare în așa vremuri cu provocări și încercări complexe, nu cumva a lăsat Dumnezeu ca unii dintre noi (dacă se poate cât mai mulți) să ne bucurăm de liniște, de sfintele taine, să fim fericiți aducând slavă lui Dumnezeu, fiind exemplu poate altora (ca tine de exemplu, și nu numai)?

    Dar să nu ne depărtăm, eram la credința intermediară: Este problema la tine, căci conform credinței tale intermediare, poate după ani lungi de străduințe și rugăciuni [în niciun caz nu crezi în posibilitatea de a primi fericirea mai devreme, în cazul tău, căci doar în urma unor eforturi apreciabile conform credințelor tale intermediare că ”dacă … atunci”] poate …. se va întâmpla”,  nu prea crezi în fericire în cazul tău, nici în viitor. În cea mai mare parte, acest aspect se datorează faptului că măsurile de efort și stăruință pe care le-ai pus în acestă schemă neputându-le pune în aplicare zilnic, te vor conduce atunci când nu reușești la ideea că tu de fapt nu ești vrednic (pentru că nu stăruiești și nu realizezi măsurile, nu te faci vrednic de răsplată). Ce altceva să îți spui conform logicii depresive decât, conform mecanismului depresiei descris în teorie, să selectezi cea mai nefavorabilă explicație pentru a-ți alimenta schema negativă centrală despre tine? Îți spui ”că nu ești vrednic”. Altfel, zici tu, cum se explică că ție nu ți se întâmplă, în timp ce altora le răspunde și ție nu? Nu îți spui că lipsa ta de nădejde în iminența miluirii și convingerile tale în căile sisifice de a te face vrednic pe care ți le impui, apoi nu le realizezi, deduci că ești nevrednic și drept urmare te cufunzi mai adânc în depresie, te conduc aici. Te învârți într-un cerc vicios care se auto-întreține între părerea negativă despre sine (”nu sunt vrednic”), măsuri nerealizabile pentru a scăpa de nevrednicie, care nerealizate perfect (conform standardardelor nerealiste, rigide și perfecționiste) demonstrează exact părerea negativă despre sine (că nu meriți, nu poți deci nu ești vrednic cu alte cuvintenici să faci, nici de răsplată) și congruentă cu schema negativă despre trecut/viața ta și depre viitor.

    În realitate este vorba de o puternică și stabilă tendință de a extrage și prelucra preferențial, din informația cu care vii în contact (scrisă sau auzită), argumentele care susțin credințele negative despre tine însuți, sau despre mântuire, relațiile cu ceilalți sau raporturile cu Dumnezeu, propriile teorii și reprezentări despre cât de nevrednic ești, cât de mult ai greșit și greșești, ce ticălos ești. Înadins am folosit aceleași cuvinte pe care le găsești în rugăciunile de pocăință și rugăciunea de iertarea păcatelor dinaintea spovedaniei și împărtășaniei pentru că ai putea zice: ”păi nu ăsta e adevărul, nu așa scrie și în textul rugăciunii dinaintea spovedaniei și împărtășaniei” (tu, care probabil ți-ai adunat cu grijă, deja, toate citatele din Vechiul Testament sau din canoane și rugăciuni despre pedepse, consecințe negative etc.)? Este adevărat, dar ți se cere dreaptă măsură. Dreaptă măsură pe care tu nu o aplici. Acele texte sunt pentru momente clare de pocăință, după care ți se cere ”să te apropii” și să te împărtășești cu frică e adevărat, dar și cu credință, și mai departe ți se cere un tip de credință unde majoritatea depresivilor se opresc din urmarea îndemnului. Ți se cere să ai încredere în puterea sfintelor taine, în sacrificiul lui Hristos pentru păcatele tale, în curățirea și renașterea ta, în începutul bun și ziditor de făptură bine-plăcută lui Dumnezeu întărit de sfintele taine. Faci asta? Mergi până la capăt cu ascultarea, sau te oprești la adjectivele despre cât de nevrednic ești (pentru că astea se potrivesc perfect cu nesecata ta schemă negativă despre tine și despre lume așa cum crezi tu că a fost zidită)? Dacă nu faci asta și te oprești la prima parte, respectiv la acoperirea cu ocări (binemeritate adeseori, nu asta e problema în discuție), s-ar putea să nu fie vorba de smerenie. S-ar putea să fie vorba de depresie. Îți selectezi preferențial și inconștient e adevărat (pe deplin convins că așa stau de fapt lucrurile), doar informația negativă din tot ceea ce ți se pune la dispoziție. Mai întâi ești impenetrabil la informație, mai apoi la mai mult, și treptat, niciun mesaj de la Dumnezeu nu mai ajunge la mintea ta prinsă în capcana depresiei. Așa se explică de ce, ignorând sistematic ce-a de-a doua parte, respectiv armele pe care ți le-a pus Hristos la dispoziție să te întărești în lupta cu răul dinăuntrul sau dinafara ta, unii indivizi ajung la deznădejde.

    Revenind la firul problemei centrale, rezultatul unei asemenea viziuni despre cale și progres precum cea descrisă mai sus este faptul că oamenii afectați de depresie sunt răbdători și i-am numi statornici, de cele mai multe ori nu au revolte în legătură cu progresul lor spiritual, dar nu realizează că aceste capcane autoinduse de gând, conform cărora toate cele de mai sus trebuiesc parcurse și realizate, în realitate amână a se bucura de toate darurile care sunt puse înaintea tuturor. Această ecuație este valabilă, cel mai probabil, doar pentru depresivii înalt-fucționali care sunt siguri în decizia lor de viață, în ceea ce privește faptul că, indiferent că drumul către credință va fi lung sau foarte lung (justificat de reprezentările lor despre ”vrednicie”), sunt hotărâți să parcurgă acest drum și nu se gândesc la nicio altă alternativă de stil de viață. Aceștia pot face asta în baza faptului că sunt mult mai stabili emoțional, nu se duc de la o extremă la alta în privința credinței (pe ceilalți îi pândesc mult mai mult pericolele deznădăjdii – care la înalt-funcționali nu apare), au vederi relativ acurate despre sine, dar au alte scheme specifice superficiale și chiar intermediare care nu-i ajută.  Nu (prea) au răzvrătiri cu privire la vre-o lipsă de progres în viața duhovnicească pentru că nici nu văd vre-o lipsă de progres. Reprezentarea despre cale (și implicit progres), în ceea ce privește nivelul măsurilor e greșită (adică suficient cât să trădeze o distorsiune în cel mai îngrijorător scenariu, la nivel intermediar, plus cele superficiale, caracteristice unui tipar depresiv prezent tot timpul acolo, ca o vulnerabilitate, chiar dacă nu se manifestă). Pentru aceștia, conform viziunii proprii despre cale (neapărat lungă), efort (neapărat mult și statornic) și timp (foarte îndelungat) în care ajungi într-o relație evidentă cu Dumnezeu, neapărat și doar astfel, în viziunea lor, totul e foarte normal. După ani de zile când observă că peisajul în jurul lor se schimbă și ceilalați chiar progresează mult mai repede, încep să își pună întrebări în legătură cu credințele lor despre cale, efort și timp scurs până la răsplătire, mai mult ajutați de evidențele de netăgăduit din jur, decât din vre-o revoltă interioară, oarecum dinspre exterior către interior și nu invers, sunt obligați să-și revizuiască concepțiile. Evidențele din jur îi obligă în mod logic, să își revizuiască reprezentările despre cale în baza a ceea ce se întâmplă cu alții în jur, cum lucrează (de rapid) Dumnezeu cu foarte mulți, fapte care excepții sau fenomen masiv, trebuie integrate cumva în mod logic în reprezentarea lor. Astfel trebuie să-și admită distorsiunile proprii despre cale și faptul că nu este cert faptul că drumul este atât de lung și pentru toți la fel. Exagerarea măsurii nu e diferită de cea a celorlalți depresivi. Tendința (și a) lor de a complica reprezentările și poruncile, îi face să fie și ei ”surzi” la îndemnuri simple: ”crede”, ”iubește-ți aproapele”, ”ești iubit”, ”Dumnezeu este totdeauna cu tine”,  ”iartă”, ”nu judeca”.

    Cât despre înclinația ta de a selecta sau a îmbrățișa varianta nu tocmai cea mai favorabilă, reține îndemnul general că ești chemat, spre binele tău, să îmbrățișezi binele, să iei ce-i mai bun în toate, să ”îi cauți pe oameni de bine”, pentru că de bine ai să-i găsești, pe când dacă o să-i cauți de rău de rău ai să-i găsești. Chiar dacă nu ți se pare plauzibil, dacă cineva te-a rănit cu ceva și tu cam știi că sunt foarte slabe șansele să nu o fi făcut intenționat, chiar dacă s-ar putea să ai dreptate, tu îmbrățișează pentru că ești chemat, interpretarea asta în care dacă există o umbră de îndoială că s-ar putea să nu o fi făcut intenționat, poate chiar nu a făcut-o, și e preferabil să pierzi pariind pe omenia oamenilor, decât să câștigi pariind pe neomenia lor. Dacă în alte situații similare nu mai ai nicio urmă de îndoială că cineva a făcut un anumit rău conștient și intenționat, atunci gândește-te la faptul că și dacă a făcut-o intenționat și conștient, poate că acum deja regretă, sau e rușinat de faptelele lui atât de rușinat și pentru această subțire șansă merită să treci peste, ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat. Mai mult decât atât, poți să te gândești că fiind destul de rușinat acum, sunt șanse foarte mici să repete gestul, și dacă totuși o va face și a doua oară, a treia oară va fi așa de dezgustat de sine însuși văzându-ți reacția umană și gestul elegant, încât, cu siguranță a treia oară nu o va mai face. Dacă duci raționamentul până în acel punct (unii au dus și practica) o să îți dai seama că plauzibilitatea acestui fapt s-ar putea să crească cu orice nouă încercare. Crede-mă că dacă tu faci efortul să gândești așa, Dumnezeu nu trece cu vederea eforturile și zbuciumul tău de a ajunge acolo. Mai mult decât atât știind că nu ești capabil de măsuri mari (vezi abilitatea de reevaluare și reetichetare etc.) uneori rânduiește să primești răspuns de întărire rapid, omul în cauză chiar are un atac de conștiință, îi pare rău deși tu știi bine că nu îi stă în fire să își ceară iertare (deci de la sine, urmându-și propria fire, nu ar fi făcut-o), și toate astea doar ca să te lămurești tu că binele atrage binele și răul atrage răul. Revenind la a gândi pozitiv și a-ți lua ca variantă de interpretare pe cea mai pozitivă disponibilă, amintește-ți că dacă nu ești măcar la măsurile celor neafectați de depresie care distorsionează pozitiv, dacă nu îndeplinești îndemnul n-o să prea ai interacțiuni reușite cu ”aproapele nedus la biserică”. În ansamblu, în tot ceea ce te înconjoară, ești chemat să ai mentalitate de albină la vederea unei grădini oarecare cu flori, nu mentalitate de muscă (vezi Pr. C.N., 28.07.2013). Este probabil ca tu să îmbrățișezi perspectiva de muscă ca un automatism, datorită tiparelor depresive și astfel, ca efect secundar te încarci cu ce este mai rău în lume și nu te bucuri de frumos și de ocaziile în care binele triumfă.

      Analizează în plus, atent, dacă nu cumva știi pe de rost și te raportezi în mai toate zilele existenței tale la pasajele despre pedeapsă și păcat, la poruncile care ”îți interzic să” și nu știi nici psalmul despre dragoste, despre iubire și despre iertare, toate infinite. Analizează ce argumentări aduci în discuțiile despre credință cu prietenii. Eși omul care amintește despre pasajele despre pedeapsă, repercusiuni ulterioare, ”mereu serios și grav”? Atunci s-ar putea să fii subiectul unei distorsiuni negative deja. Cu alte cuvinte ai selectat din informația cu care ai venit în contact ani de zile, pe cea negativă, și ai devenit o colecție întreagă de citări, toate conducând la reprezentări negative. Cât despre faptul că ești mereu serios și grav, pe de o parte trebuie să te întrebi ce mesaj transmiți în exterior (către netrăitori de pildă), despre efectele vizibile asupra individului ale faptului că duce o existență de creștin practicant. Ești fără să vrei, dacă ești printre puținii credincioși practicanți în cercul tău de prieteni, un minuscul ”ambasador de imagine” al bisericii ortodoxe, al credinței vii în acel cerc de cunoștințe sau profesional. Toți știu că ești un om serios și de încredere și cam știu și că principiile tale și aceste calități sunt (și) consecința universului de valori tezaurizat în morala creștină, nu sunt așa … doar rezultatul educației. Dar oare asta ”se plătește”, se vor întreba ei, cu o ”tristețe, gravitate sau o rigiditate în convingeri exprimată cu orice ocazie”? Credința ortodoxă e o credință a luminii, a păcii, a liniștii, a blândeții și a bucuriei. A exprima în registrul tău de expresii și aceste mesaje nu înseamnă că ai încetat să fii serios. Ești tocmai imaginea lucrării lui Dumnezeu cu tine. Nimic altceva. Deci trebuie să transmiți echilibru și calm dar trebuie să transmiți și bucuria existenței duse în Hristos. Faptul că te împărtășești frecvent trebuie să radieze în exterior, căci nu ești o adevărată ”gaură neagră” cosmică care doar absoarbe tot și nu lasă să plece de pe suprafața ei nicio lumină. Pentru o concluzie bine sintetizată legată de acest subiect raportează-te la îndemnurile Părintelui Ciprian Negreanu (pentru a vedea aceste aprecieri originale vezi înregistrările disponibile pe site-ul ASCOR) despre a-ți pune întrebări despre reprezentările unui om care vine pentru prima dată la o biserică cu oameni triști și posomorâți, ce poți să îți spui despre o biserică unde oamenii sunt astfel, ce fel de biserică este aceea unde toți oamenii sunt gravi, serioși și posomorâți? Pe de altă parte spuneam, înțelegem că nu e nimic neserios și ludic în discuțiile despre credință și că pentru unii dintre noi e o chestiune de viață și de moarte, și care stă la baza fundamentării filosofiei noastre despre viață și fără de asta s-ar clătina totul. Dar discuțiile nu ar trebui să fie purtate într-o lumină generală și o reprezentare despre Dumnezeu ca fiind dragoste, înțelegere și bucurie nesfârșită? Cât de frecvent aduceți argumente și citate care să susțină această paradigmă? Discuțiile ar trebui să se poarte cu toleranță, zâmbet, încurajări, citate despre întărire, căderi și ridicări, bucuria ca răsplată, fericirea și pacea ca mod de viață a celui care trăiește bine-plăcut lui Dumnezeu. Verifică dacă nu cumva ești mult mai ”atașat intelectual”, pentru că are mult mai multă logică și coerență în lumea ta interioară de gânduri, de modelul punitiv despre Dumnezeu, de care ți-e mai degrabă frică sau rușine, decât de cel de Dumnezeu iubitor, iertător și tolerant. Natura argumentelor, a pildelor pe care le aduci în discuție, a poruncilor, a sfaturilor și explicațiilor pe care le invoci din sființii părinți, spun totul despre modelul pe care ți l-ai auto-selectat din înțelepciunea pusă la dispoziție de învățătura creștină. Acestea spun totul despre tine, dacă te-ai concentrat pe iubire, iertare și lumină sau pe norme, canoane și consecințe nefaste ale faptelor și alegerilor tale/celorlalți. Acele texte cum spuneam, sunt pentru momente clare și binedelimitate temporal, de pocăință, după care ți se cere la fel de imperativ altceva: să te întărești pe tine însuți pentru a merge mai departe, să fii făptură luminoasă.

    Cei care nu au experimentat depresia se pot întreba dacă asta nu e o discuție fără sens (am spus-o dintru început) pentru că nu e nimic diferit de a fi smerit sau pocăit în atitudinea asta. În societatea noastră cu foarte multe provocări, ți s-au dat arme precum euharistia să lupți cu forțe mai pe măsura provocărilor din societate. S-ar putea pe parcurs să-ți pui întrebarea: De unde aș putea să am niște semnale, ca să fac diferența dacă ceea ce ”simt” eu e pocăință și smerenie sau e depresie? În afara celor descrise deja poți să recapitulezi astfel:

    1. În timp ce mulți, dacă nu toți din jurul tău, aleargă să se împărtășească și să se întărească cu sfintele daruri, tu parcă mergi în sens invers (faci pași înapoi precum un rac): ai îndoieli în legătură cu tine și cu măsurile la care ești (atât de multe că-ți lași duhovnicul fără argumente sau a albit repetându-ți sau aducându-ți asigurări, pilde și sfaturi din sfinții părinți).

    2. Mintea ta mai inventează un motiv pentru care să nu fii vrednic, o nouă măsură de urmat și de îndeplinit înainte de a te face vrednic etc. Asta nu e smerenie, e depresie. Dacă pui în aplicare acele măsuri, când le vei atinge, mintea ta va inventa ceva nou de făcut sau de atins, astfel încât să fii veșnic nemulțumit, veșnic în căutare etc. Nu e vorba că nu e bine plăcut să fii smerit sau pocăit toată viața. Asta e marea problemă cu depresia, că logic ai dreptate, unele lucruri pe care le gândești sunt chiar corecte (ți le confirmă duhovnicul, prietenii trăitori etc.) dar măsurile la care le aplici și pentru cât timp sunt neziditoare. Nuanțele dau verdictul de ”bun, de folos” și ”gând rău, nefolositor” sau, și mai complicat ”corect dar neziditor” și ”corect, dar folositor” – din păcate adevărul trist, este acela că acele nuanțe nu le (prea) ai. Este (și) rezultatul combinației dintre categoriile de gânduri automate deformate gândirea-în-alb-și-negru, generalizarea, catastrofarea dar și al unei lipse consistente de feed-back care te-ar fi ajutat în formarea reprezentărilor despre categorii și despre evaluări pe o linie continuă, cu diferite grade de corespunzător, de care nu ai dispus în perioada de explorare, cunoaștere și consolidare a reprezentărilor despre mediul din jur, despre lume, în copilărie și mai târziu, în adolescență. Va trebui în ceea ce privește măsurile de ascultare sau reprezentările despre progresul personal în viața duhovnicească să verifici, să întrebi, să ți le construiești, să te lași ca și un copil 100% pe mâna duhovnicului pentru aprecierea justeței și măsurilor pe care ți le autoimpui, sau ți le autoevaluezi pentru că mintea ta, cel puțin în faza aceasta nu posedă propria măsură corectă. Nu are categorii intermediare, nu e ”setată” să detecteze și să aprecieze mărimea progresului, pentru că nu detectezi tu progresul. Așadar nu amâna la nesfârșit să îndeplinești îndemul de bază, pentru că te privezi de cele mai multe satisfacții și recompense. Dacă sunt probleme în a sesiza și aprecia nuanțele intermediare, progresul intermediar, cum ar putea să nu fie afectat și auto-reglajul? Cum poți să ajustezi ceva dacă apăratul de măsură nu e demn de toată încrederea? Asta sunt de acord cu tine că e o provocare nu dintre cele mai simple. E vorba de evaluare, automonitorizare și autoreglare de finețe de care celelalte persoane dispun (aproape) fără probleme. Te vei baza pe acele categorii intermediare pe care ți le-ai construit, calitatea se va repercuta și la nivelul reglajului, dar rămânând în zona în care ”nu te iei foarte tare în serios” și verifici mai mult decât o fac alții (acele mecanisme de ”testare a realității de care aminteam în teorie” le vei folosi mult mai mult și le vei accepta rezultatele cu o minte deschisă), vei ajunge să perfecționezi, poate chiar să fii mult mai bun decât aceia care le subutilizează (orice dotare sau abilitate subutilizată devine mai slab performantă decât o predispoziție inițială mai slabă dar exersată corespunzător). Probabil că și nuanțele va trebui să le construiești mai stângaci la început, întrebându-i pe foarte mulți dintre cei care le au, aidoma unor daltoniști care s-ar baza pe ceilalți să le educe nuanța de roșu. Ceea ce o să obții tu după aceste eforturi nu o să fie cel mai pur roșu la început, ca să-mi continui analogia, dar a admite că ai o lipsă pe care ții să o aproximezi cât de cît cu ceea ce ar trebui să fie, reprezintă un pas responsabil spre vindecare. Și tot ce ți se cere este să te lași în mâinile de Dumnezeu și să faci ceea ce în mod onest ține de tine: Roagă-te! Crede! Iartă! Nu judeca! Iubește! Ascultă îndemnul Mitropolitului Antonie de Suroj (1976:24): ”Lucrul esențial este că nu mă întreb niciodată care va fi rezultatul acțiunilor mele – asta este grija lui Dumnezeu. Singura întrebare pe care mi-o pun în viață este: ce trebuie să fac în acest moment? Ce ar trebui să spun? Tot ceea ce poți face este să te străduiești din toată ființa ta să fii atât de cinstit pe cât îți stă în putință – iar în rest lasă-L pe Dumnezeu să se folosească de tine, chiar împotriva ta” Ascultând acest îndemn ești la adăpost și de eventualele deficiențe inițiale de automonitorizare și control (Cum m-am descurcat? Ce trebuie să modific? Ce am făcut bine? Am făcut bine ceva deci pentru asta trebuie să mă autorecompensez, măcar cu o părere bună despre ceea ce am reușit să fac și capacitatea mea de a face acel lucru)(Rehm, 1977 citat în Leahy și Holland, 2010).

    Și pentru a concluziona, având imaginea pericolelor care îi pândesc pe depresivi în a distorsiona atât reprezentările despre pocăință și smerenie, cât și despre cale, măsuri și timp necesar pentru a-l descoperi pe Hristos sau a te face vrednic de mila lui Dumnezeu: Cercul vicios complet de care aceștia nu știu să se apere, este reprezentat de o serie de convingeri și distorsiuni care se auto-alimentează reciproc precum (credințele centrale:) părerea de sine negativă (”păcătos”, ”ne-bine-plăcut lui Dumnezeu”, ”nevrednic de iubire”, ”de neiubit până și de către Dumnezeu”), părerea negativă despre experiențele sale de viață (”viață fără sens”, ”o viață fără niciun folos”, ”o viață grea”, ”o viață irosită” etc.), lipsa de speranță și de credință (credința despre viitor) că se va face vrednic de mila lui Dumnezeu, sau că poate fi la rândul său subiectul unor minuni dumnezeiești; (credințele intermediare:) credințe mai degrabă eronate despre necesitatea depunerii neapărate (indiferent ce viață ai dus înainte de convertire) a unui efort îndelungat, sisific și lipsit de finalitate certă a răspunsului favorabil de la Dumnezeu (exemplu: ”dacă o să mă rog ore în șir, în fiecare zi, ani de zile (…) atunci poooaate o să îmi răscumpăr macar parțial păcatele pentru o parte din viață trăită fără Dumnezeu”); categorii de gânduri automate negative; (selectivitatea negativă a atenției, percepției și memoriei:) adunarea selectivă (negativă) a argumentelor (întâmplări de viață ale altora, informații citite sau auzite etc.) care susțin aceste păreri despre sine și inevitabil, prin credințele intermediare despre efortul îndelungat și sisific, și o versiune pedepsitoare a moralei creștine, o versiune îndepărtată, distantă și rece, aspră și punitivă despre Dumnezeu.

    Perfecționismul în ascultări și desconsiderarea proprie: milostenie cu smerenie, rugăciune neabătută, spovedanie cu pocăință pentru fiecare gând. Concentrează-te mai degrabă pe poruncile care îți spun ce anume să faci decât să le perfecționezi pe cele care îți spun ce să nu faci (și acestea din urmă se vor perfecționa de la sine făcându-le pe cele dintâi)  

    Lipsa reglajului de finețe în ceea ce privește aprecierea, evaluarea și ”automonitorizarea performanței” ducerii la îndeplinire a ascultărilor, intoleranța cu propria persoană și standardele autoimpuse ridicate îi pot împinge pe depresivii care se așteaptă să existe oameni care sunt multumiți și împăcați cu prinosul pe care îl aduc nu din modestie și smerenie ci pentru că reușesc să le facă perfect (ca pentru slava lui Dumnezeu de perfecte ar zice un depresiv), către smintire și din nou, către deznădejde. Este de pe acum destul de clar faptul că, în timp ce oamenii netulburați dispun – recurgând din nou la analogii – de un potențiometru de aprecierea calității și de autoreglare emoțională care se rotește fin de la stânga la dreapta pe un continuum (precum cele care reglează lumina de citit), depresivii au un fel de ”potențiometru” model mai vechi, din primele modele care are doar două poziții (pornit/oprit) și un comutator între cele două: dacă ceva (precum rugăciunea spre exemplu) nu e chiar ”bine realizat” e automat ”deloc realizat”, dacă ceva nu e chiar ”bun” e automat ”prost”/”rău”; dacă ceva nu e tocmai ”bine făcut” devine automat ”nefăcut” ș.a.m.d.

    Nu vrem să smintim pe nimeni, așa este, când este vorba de comunicare și prinoase aduse lui Hristos sau altor sfinți ar fi minunat să fie multă evlavie, profunzime, curăție a minții și sufletului, neclintire a minții în rugăciune. Dar dacă oamenii la început nu o au, ce e de făcut? Îi lăsăm să dispere? Dacă imediat cum nu ai fost atent la modul cum ai formulat către depresiv o dojană sau o sugestie l-ai aruncat în deznădejde din nou – o întoarce pe toate părțile după ce ai zis-o și o ruminează, o catastrofează și o magnifică: ”Ce-am făcut? E clar că e grav, dar a fost diplomat când mi-a spus, am văzut după privire că era grav, chiar dacă a zis doar «să încerc să fac diferit», ”nu sunt în stare de nimic”, ”nu o să fiu niciodată în stare de nimic” și așa mai departe, ce ai rezolvat? Te întreb ce ai rezolvat? Crezi că asta vrea Dumnezeu de la un depresiv? Aceste ”generalizări” (categorie de gânduri automate distorsionate tipic depresive) de la orice insucces sau nereușită singulară: ”niciodată n-am să fiu capabil”, ”totdeauna greșesc”, nu fac nimic ca lumea”, se combină după cum ați văzut, cu categoriile ”focalizare pe judecată” (”nu am reușit/făcut asta deci asta înseamnă automat că nu sunt în stare, că nu sunt bun de nimic”), cu ”citirea gândurilor” (”las` că știu eu că era mult mai grav decât a zis și că mă consideră o persoană teribilă, am văzut după cum s-a uitat”) și acestea au fost doar niște exemple (vezi recomandările bibliografice) și dintr-o simplă replică, nu tocmai atent formulată, lumea lor interioară se poate din nou transforma în haos. Acestea pot fi ecourile unei vorbe în vidurile interioare ale unui depresiv. Așa că cititorii non-depresivi cu har lucrător, care au ajuns la măsuri mari nu mă îndoiesc că nu au nici cea mai mică sminteală în legătură cu numeroasele îndemnurile de aici la răbdare, la a accepta măsuri intermediare de realizare, de toleranță ș.a.m.d. Există o combinație incredibilă de măsuri mari și măsuri mai stângace (din cauza cărora ”se năruie lumea” bineînțeles) în lumea credinței unei persoane afectate de depresie. Datorită smereniei interiorizate nu vor da voce, dacă vor da, decât mai ales îngrijorărilor legate de ”eșecuri”. Și atunci vă întreb pe ceilalți, cum ați putea avea idee sau să vă reprezentați corect, cum arată universul interior al acestora?

    Nu mă îndoiesc de faptul că odată ieșiți la liman și vindecați de depresie, datorită exercițiilor de răbdare, smerenie perseverență în lucrări, când au căpătat imaginea generală, când au învățat să (se) tolereze când au eșecuri, când totul devine lucrător și cu dreaptă măsură, în scurt timp constată că au ajuns la măsuri mari cu relativă lipsă de efort, comparativ cu ceilalți, important este să netezească asperitățile și mai ales să capete reprezentarea globală de ansamblu a lucrării lui Dumnezeu cu oamenii. Până la acel moment al ieșirii totale de sub influența tiparelor depresive, depresivii foarte greu își imaginează sau aceptă, și numai la insistențele prietenilor care vor să îi ajute să își depășească stările de dezamăgire în legătură cu propriile performanțe, că și ceilalți nu au făcut ascultările sau poruncile la măsuri înalte sau bine realizate încă de la început și s-au smerit și au acceptat această realitate cu rugăciunea și cu speranța că vor face mai bine în viitor. Nu își pot imagina că și ceilalți au avut și ei parte la începuturile vieții lor duhovnicești de ”oarecum bine”, ”într-un fel a fost un gest milostiv”, ”m-am rugat cu rugăciune puțină”, ”nu neapărat cel mai curat gând” etc. și se tulbură pe ei înșiși și se agită și mai tare în legătură cu potențialele cauze neînțelese ale neputințelor lor: Ce e în neregulă cu mine? Știam eu că trebuie să fie ceva în neregulă dacă nu le pot face cum se cuvine. Acum mi s-a confirmat.” (schema centrală negativă despre sine de inadecvare). Rareori, crede-ți-mă, rareori persoanele afectate de depresie vor da voce acestor gânduri în afara camerei duhovnicului sau a cabinetelor psihologice. Vă rog să vă gândiți în aceste condiții cum (puteți pretinde că) înțelegeți depresia? Cum ați putea să bănuiți ce își spun în forul lor interior? Ce ecouri au vorbele și acțiunile noastre în interiorul lor? Pe o rețea de socializare am văzut postat un mesaj bine construit și foarte ilustrativ în acest context de discuție: ”«Ai cancer, mobilizează-te și treci peste asta!» dacă despre cancer nu se spune asta, despre depresie de ce se spune?”(în original You have cancer, get over it! If we don`t say it about cancer why do we say that about depression? (Art & Psychology) Trebuie luat aminte la acest paradox punctat de către autor, pentru că, în opinia mea s-a vrut nimic altceva decât un semnal de alarmă pentru lipsa de reprezentare corectă a celor din jurul depresivilor despre severitatea problemelor pe care aceștia le au de depășit. Ca să folosesc un joc de cuvinte, am să reproduc celebrul mesaj al metroului londonez (Mind the gap!): Atenție la diferență/spațiul gol (discrepanța, prăpastia) dintre reprezentări! Luați-o în calcul!

    Dacă pentru persoanele relativ recent intrate în biserică și unde depresia este mai avansată, îndemnul a fost ”ai răbdare”, ”nu îți lua măsuri mari” pentru că sunt bine zdruncinați de depresie și care pot fi bine zdruncinați și în dezvoltarea duhovnicească dacă nu au răbdare, pentru depresivii ”înalt funcționali” pare paradoxal, dar îndemnul în toate privințele și sub toate aspectele e: Nu mai amâna! Depresia e cea care te face să amâi! Vei sta decenii (nu e o figură de stil, literalmente s-ar putea să stai decenii), în etapa în care te străduiești să reduci frecvența cu care faci anumite lucruri, gânduri, nu te concentra pe ceea ce nu trebuie să faci pentru că depresia îți va inventa (inspirate desigur din cărți despre căile alese de unii sfinți părinți), mereu măsuri noi pe care să te apuci să faci ascultare și te vei dezvolta, e adevărat, dar într-o zonă a poruncilor pregătitoare, disciplinatoare, întăritoare etc. Va fi întotdeauna ceva de făcut acolo pe care mintea ta depresivă o va descoperi. Preocupă-te mai mult de ceea ce trebuie să faci (mai ales în privința aproapelui, sau în general, de a oferi iertare, iubire, de a nu judeca), în loc de zona cu ceea ce să nu faci, căci sunt porunci de zece ori mai ziditoare decât cele care se preocupă de remiterea păcatelor. Fă ascultare, căci ești deja crescut duhovnicește, și pe ceea ce nu trebuie să faci (căci nu se poate una fără cealaltă, dar nu te preocupa exagerat de ”perfecționarea” măsurilor acestor lucruri pe care trebuie să nu le faci), dar dă-i bătaie cu ceea ce ți se spune să faci, căci acele porunci și îndemnuri sunt de zeci de ori mai ziditoare. Ți-am reprodus la început explicatia lui Judith Beck că ai tendința să te concentrezi pe a depune efort dublu, triplu, în a face ceva pentru a(-ți) demonstra mai degrabă că nu ești [ceva … ce îți spui tu, spre exemplu: ”necredincios”, ”nevrednic”, ”neiubitor de Hristos” etc.]. Astea sunt măsuri inventate de mintea ta mai degrabă. Construite selectiv în jurul unui îndemn pe care le-ai scos dintr-un context în care aveau un înțeles ziditor, util, și îl folosești acum într-un înțeles cel mai probabil neziditor. Treci la ”artileria grea”: la iubire, la iertare, la nejudecare la munca cu aproapele. Ți s-a spus de nenumărate ori ”nu te mai tot preocupa de a face [ceva] perfect” sau ”a nu face deloc [deci tot ”perfect”] ceva” pentru că ”oricum îți vor veni gânduri”, oricum o faci mai stângaci sau mai rudimentar la început (sau poate toată viața), nu are nicio importanță cât de bine o faci atât timp cât o faci, la un moment dat când o să faci ascultare o să înțelegi și tu câtă energie consumai anterior preocupându-te ca acele lucruri să fie realizate perfect). Tu preocupă-te să faci porunca! (revezi înregistrările discuțiilor cu Pr.C.N despre a fi milostiv chiar și bruiat de gânduri de mărire deșartă, pentru că acestea fie vor dispărea fie nu vor dispărea, important e să faci milostenie cât mai des și multe alte exemple).

    Lipsa perceperii progresului și a sentimentului realizării personale se datorează și manierei în care selectezi și codezi în memorie, atribuirea cauzei sau responsabilității pentru succesul unor acțiuni dar și standardelor nerealiste și a dublelor standarde (însemnând că ceva este în regulă sau este bine realizat când este vorba de performanța celorlalți, dar atunci când este realizat la aceeași măsură de către depresiv același lucru este măsurat de către acesta diferit și nu este în regulă, bine sau suficient). Dacă selectezi și codezi în memorie preferențial negativul iar pozitivului atunci când îl codezi, îi atribui cauze externe, la aceasta adăugându-se și faptul că și extragi din memorie preferențial negativul, nu prea are de unde să rezulte un sentiment al împlinirii personale și al propriilor realizări. Trebuie să testeze alții în realitate pentru tine, valoarea de adevăr a acestor credințe personale, și să îți sublinieze toate aceste distorsiuni. Un alt mecanism problematic pe care poate că îl aplici constă în a pune când înregistrezi un eșec sub semnul întrebării tot ceea ce ai realizat bun, sau valoarea ta ca persoană. Te poți teme întotdeauna că poți pierde tot, că o iei de la capăt în viață. Același sentiment îl poți da și duhovnicului, că o luați de la capăt cu eliberarea de neliniști în fiecare zi. Un om care are o capră, cinci găini, trei cuiburi de cartofi și o pisică are sentimentul că are, și împreună cu sentimentul că îl are pe Dumnezeu (căci având puține, are și mai puține preocupări, și nevoie să simtă prezența lui Dumnezeu și să-l caute, e mereu în legătură cu Dumnezeu, – nu sunt la fel de sigură în privința timpului de căutare și de meditare în ceea ce îi privește pe cei preocupați de tranzacționarea acțiunilor pe bursă, decât poate în momente cheie în care își doresc să evite o catastrofă financiară), dă slavă lui Dumnezeu pentru toate. Și tu care ai atâtea lăsate de Dumnezeu și îl ai și pe Dumnezeu, de unde crezi că îți vine sentimentul nerealizării? Da, este foarte posibil să fie generat de depresie. Și cum ți-am demonstrat că imaginea ta despre Dumnezeu nu se articulează cu restul și îți lipsește de fapt imaginea de ansamblu a lucrării lui Dumnezeu cu oamenii, ești într-un colț al acestei imagini (nu zic chiar ”șanț” de ale cărui margini nu vezi ansamblul creației, dar într-un colț tot ești). M-am gândit ca măcar cu a percepe și a-ți reprezenta imaginea asta de ansamblu să îți dau o mână de ajutor.

    Deznădejdea, lipsa credinței sau perspectiva lipsită de speranță asupra viitorului

    Această penultimă schemă de bază a persoanelor afectate de depresie despre viitor, am lămurit-o în strânsa ei corelație cu celelalte, căci nu pot fi separate decât forțat și doar în scop explicativ. În completarea teoriei laice de la început (căci despre deznădejde am vorbit și vom continua), nu o să adăugăm decât că purtătorii variantei scurte a genei 5-HTTLPR prezintă reacții exagerate ale amygdalei și se așteaptă de la viitor să se producă un eveniment negativ în viața lor mult mai frecvent decât unul pozitiv, comparativ cu restul populației (Beck, 2008). Pentru aceia care nu au răbdare să citească prin celelalte subtitluri despre deznădejde, aici, chiar la subtitlul aferent, să punem răspunsul esențial, căci deznădejdea rezultă din sentimentul absenței lui Dumnezeu în viața noastră, acum sau în viitor. Chiar dacă de cele mai multe ori nu se conștientizează acest aspect în mod direct, și pare că nu este nicio legătură între reprezentările despre viață și viitor ale individului în cauză și absența lui Dumnezeu totul se rezumă, mergând pe firul cauzal al nemulțumirilor și neîmplinirilor, la acest fapt:

    ”Așadar există la început o problemă foarte importantă: situația celui pentru care Dumnezeu pare să fie absent. (…) Desigur, nu mă refer la o absență reală – Dumnezeu nu este niciodată absent cu adevărat -, ci la felul cum percepem această absență. Stăm înaintea lui Dumnezeu și strigăm către un cer pustiu, dinspre care nu vine niciun răspuns. Ne întoarcem în toate direcțiile, dar El este de negăsit. Ce ar trebui să credem într-o asemenea situație? Întâi de toate este foarte important să ne amintim că rugăciunea este o întâlnire și o relație; este vorba de o relație tainică, una care nu poate fi impusă nici de noi, nici de Dumnezeu. Faptul că Dumnezeu se poate face prezent sau că ne poate lăsa cu sentimentul absenței Sale face parte din această relație vie și adevărată. Dacă L-am putea aduce în mod automat la o întâlnire cu noi, dacă L-am putea forța atunci n-ar mai fi o relație și nici o întâlnire. (…) O relație trebuie să înceapă să se dezvolte într-o libertate reciprocă. Dacă înțelegeți relația în termenii unei relații reciproce veți vedea că Dumnezeu S-ar putea plânge de noi cu mult mai mult decât ne plângem noi de El. Ne plângem de pildă că Dumnezeu nu ni Se face prezent în cele câteva minute pe care I le rezervăm, dar cum rămâne oare cu cele 23 de ceasuri și jumătate în timpul cărora poate că Dumnezeu bate la ușa noastră, iar noi răspundem cu ”sunt ocupat, îmi pare rău”, sau când nu răspundem defel pentru că nu auzim bătaia în ușa inimii noastre, a minții noastre, a conștiinței noastre, a vieții noastre? Așadar suntem într-o sitație unde nu avem niciun drept să ne plângem de absența lui Dumnezeu, peentru că noi suntem absenți într-o măsură mai mare decât este El vreodată. (…) Ziua în care Dumnezeu este absent, când tace – acesta este începutul rugăciunii. Nu atunci când avem multe de spus, ci atunci când îi spunem: ”Nu pot trăi fără tine, de ce Ești atât de crud, atât de tăcut?” Faptul de a ști că ori îl găsim ori murim – asta ne face să căutăm scăparea la locul în care ne aflăm în Prezență. Dacă ascultăm de ceea ce inimile noastre știu despre iubire și dor, dacă nu ne temem de deznădejde, vom afla că biruința este totdeauna de partea cealaltă a deznădejdii” (De Suroj, 1976:30, 38-40).

    Acum că ați auzit esențialul, cei care nu ați citit deja, dacă simțiți nevoia mai multor explicații despre cum ia naștere și se (auto)alimentează și întreține deznădejdea în depresie, citiți și părțile anterioare despre smerenie, pocăință și despre cale și măsuri.

    Toți cei care l-au descoperit pe Hristos nu au mai dorit să trăiască departe de El, de manifestările, grația, harul, lucrurile pline de esență (comparativ cu cele în care nu mai găseai nicio plăcere și niciun sens consistent), pe care le-au experiențiat. Astfel devine viața deplină, plină de sens și semnificație, fericită. Nimeni nu își dorește să părăsească o existență cu sens și fericită. De la lipsa acestora și de la toată existența dominată de suferință explicată anterior decurge probabil și dorința de a ”ieși”, de a scăpa dintr-o astfel de existență.

    La nivele mai reduse ale depresiei, bazându-se și pe realismul excesiv al aprecierilor despre lume, societate și (aparent, prin intermediul predicțiilor bazate pe starea actuală) viitor, uneori depresivii pot să descopere un atașament, o consolare, cum spuneam deja, față de propriile convingeri realiste. Chiar dacă nu ești fericit și convingerile și predicțiile tale despre ceilalți, credință, viață și viitor nu sunt cele mai optimiste, măcar găsești o anumită coonsolare în a avea dreptate. Cel care a zis ”I stopped being right and I started being happy”(”am încetat să am dreptate și am început să fiu fericit”) trebuie să fi fost un ex-depresiv. Unde mai punem la socoteală faptul că nu ai dreptate. Dacă în ceea ce privește oamenii, sau viața ta nu mă mai apuc aici să te contrazic căci durează, în reprezentarea asta a ta despre lume este, inevitabil realizat și un portret al lui Dumnezeu. Și am văzut cam ce portretizare indirectă Îi realizezi. Dumnezeu în relația cu tine este chiar ireproșabil: te iubește, Se îngrijorează pentru tine, te susține, te însoțește mereu, Se întristează pentru rătăcirile tale (dar cu iertare părintească), îți respectă voința și Este de un rafinament exemplar în a nu îți sta în cale dacă tu altele îți dorești, când Îl uiți nu Se tulbură, când Îl hulești Se întristează dar nu Se tulbură ș.a.m.d. Ori mintea ta … Cel puțin când este să Îl zugrăvești pe Dumnezeu, în portretul asta de îndepărtat, atât de îndepărtat că nici nu este prea clar dacă sunetul rugăciunilor tale ajunge până la El și parcă cu câte faci mai multe se mărește distanța, de pedepsitor (just, dar totuși de pedepsitor), de sensibil la slăbiciunile tale și mereu la vânătoare de căderi, care nu le răspunde decât celor care au trăit curat, ei bine mintea ta este foarte prolifică în argumente.

    Încă un aspect la care ești chemat să meditezi serios este faptul că ți se cere, ca și creștin, să ai mai multă încredere în natura umană bună a celor din jurul tău, în acțiunile lor bune viitoare, iar în ceea ce te privește, să privești cu încredere și speranță în viitor. Ori studiile ai văzut că arată că depresivii sunt sub capacitățile medii ale populației de a fi optimiști și a lua ceea ce este mai bun din toate, ce să mai vorbim de a avea un plus de încredere în ceilalți (altfel spus, ”de a-i căuta de bine” pe oameni) și în viitor? Fără această încredere, fără această credință la care ești chemat, nu ai să părăsești niciodată cercul vicios al depresiei, iar societatea și știrile de la ora 17.00 o să îți furnizeze întotdeauna argumente despre natura umană supusă greșelii dacă le cauți cu tot dinadinsul.

    Iubirea față de aproape, ne-judecata și iertarea: ”A fi sau a nu fi (creștin)? Acesta e întrebarea …”

    Ultima dintre credințele centrale fundamentale în depresie ce a mai rămas de abordat o constituie reprezentarea (negativă) despre ceilalți. Am zis că o să pornim, în urmărirea influențelor depresiei sub formă de dificultăți în parcurgerea drumului spre mântuire, de la aspectele unde datorită reprezentărilor lor, depresivii prezintă un avantaj. Între timp v-ați dat seama că a fost o mai mult sau mai puțin meșteșugită mișcare de marketing (de tipul cum ai putea să prezinți un dezavantaj – precum o schemă depresivă – sub forma unui avantaj). Măcar, nădăjduiesc că astfel vestea nu a fost atât de dură. Acum, suntem la ultima schemă, ne cunoaștem, textul până aici nu a fost tocmai ”o lectură ușoară de vacanță” so, marketing is off: la iubirea față de aproape stai cum nu se poate mai … ”Bine„ zici? Imi place cum gândești! Teoria nu zice nimic încurajator, dar dacă tu vorbești din practică m-aș bucura foarte tare să aud asta. Dar pentru că lucrurile stau cum stau la acest ultim capitol în discuție, și pornești în cursa asta ”din minus”, ne vom despărți într-un registru de discurs, după cum ați dedus deja, mai plastic și colorat de un oarecare umor. Asta nu înseamnă că problema nu a fost ani de zile serios analizată pe toate părțile, ci doar că dacă lucrurile au deja gravitatea lor, cu ce ne ajută să fim la fel de gravi? Oricum, ne-am ocupat mai devreme de descrierea mecanismelor de re-evaluare și re-etichetare a unor evenimente traumatice din viața noastră ceea ce implică și ”reetichetarea” celor implicați (adică tocmai iertarea de cele mai multe ori).

    Așadar, mecanismele de reevaluare slabe sau absente în cazul tău, vor constitui o provocare suplimentară în unele situații, pentru tine, atunci când va trebui să îi ierți pe cei ce ți-au greșit foarte rău (mai ales că la tine ”rănile sunt veșnic vii” și senzația asta nu te ajută deloc în a reconsidera gravitatea unei acțiuni). Ce altceva rămâne de făcut? Tocmai la propagarea și implementarea comenzii dinspre control spre bază precum ai citit sunt probleme, așadar nu îți rămâne decât să pui o comandă mai presus de orice. O văd survenind, în prima fază, la primele încercări până ieși din modul asta de a funcționa, doar ca o hotărâre arbitrară, un comandament superior voinței și înțelegerii unui depresiv, de tipul enunțat mai sus: iert pentru ca așa model de comportament a oferit Hristos și pentru că greșeala celui ce mi-a greșit a fost deja răscumpărată de Hristos. Dacă nu poți (încă) și chiar simți că nu poți, cred că pe moment orice altceva care te mobilizează să lupți cu asta, chiar dacă nu e cea mai nobilă cauză de pe lume, e binevenită, dacă (încă) nu poți să îți spui că o faci pentru gestul făcut deja de Hristos, fă-o măcar pentru că spre sănătatea ta psihologică și pentru binele tău ți-a lăsat porunca asta, ca să nu te înverșunezi, să devii plin de amărâciune, resentimente, și dispreț pentru oameni etc. – un om urât, o postură în care nu te (mai) recunoști și cu care nu te identifici. Vom analiza mai pe larg alternativele, dar pe scurt, nu te vei simți mai bine în acest nou personaj preocupat de dreptate și justețe și nu de iertare, pentru că nu vei fi creatura luminoasă și radiantă pe care a lăsat-o Dumnezeu, ci toate enumerate anterior. Ceva va lipsi într-un mod foarte serios din împăcarea ta sufletească câtă vreme nu te ridici la potențialul sădit în tine de Dumnezeu. Despre fericire ce să mai spunem? Nu poate duce, nu îți poți clădi fericirea și bunăstarea proprie pe neiertarea celor ce ți-au greșit. Așa că ai toate motivele să lupți cu tine pe acestă cale și să reușești să ieși din cercul vicios. Dacă nu pentru că așa a lăsat îndemn Hristos, atunci pentru că ți-e ție de folos pe termen mediu și lung, pentru că vestea cea bună este că făcând asta – tocmai pentru că e greu – vei fi răsplătit, cu foarte mult har și creștere duhovnicească. Iertarea reprezintă calea prin care te va răsplăti cel mai rapid și mai generos Dumnezeu. Din nou realizez că am ajuns la accentul pe recompensă, dar câtă vreme există mult mai multe motive să ierți și atât de puține să mergi pe neiertare de ce nu am folosi toate argumentele?

    Dacă de iertarea unor fapte cu adevărat grave prin impactul emoțional și cognitiv pe termen lung în dezvoltarea și viața unor oameni ne-am ocupat deja, celelalte (precum nevorbitul cu nora sau soacra, fostul soț, fosta soție, cea/cel care a copiat la examene și a luat bursa în locul meu etc. pentru că ….) prin comparație, sunt și acestea importante în viața de zi cu zi, nu le bagatelizăm importanța, dar cele mult mai grave mă ajută ca și în condițiile echipării tale slabe pentru reevaluare și a prismelor alb-și-negru să îți pun lucrurile într-o perspectivă folositoare pentru început. Oricum, o să ne lămurim de fapt, în final, că un creștin iartă pur și simplu, nu în raport de evaluări, de a sta să analizezi circumstanțe atenuante, intenționalitate și aprecierea gradului de gravitate, pentru că acestea înseamnă mai degrabă altceva. Dar aceasta poate acum reprezintă măsură mare, este măsura finală la care ajungi după stăruință și înțelegere, după ce ieși deasupra acestor lucruri și îți construiești categorii intermediare și momentan trebuie doar să ieșim din zona în care lucrurile ni se par de neiertat. Deci pentru moment, a te invita să pui lucrurile în perspectiva potrivită și să nu pui pe aceeași treaptă, când te auzi pe tine zicând ”eu pot să iert orice dar asta nu pot să (i-o) iert …”, abuzul sexual al minorilor cu cearta cu soacra, te ajută rapid în a evalua la ce tip și măsură de iertare ești chemat.

    Evident că doar în baza teoriei ne-am fi permis să apreciem că nu pare a fi punctul tău forte, căci despre credință nu știm decât ce ți se cere (care sunt poruncile, pildele, îndemnurile și promisiunile de răsplată – căci nimic nu rămâne nerăsplătit). Nu știm nimic despre ”participarea individuală (a fiecărui cititor) la capitalul intreprinderii”. Teoria zice: în cazul persoanelor care prezintă depresie sunt prezente anumite deficite comportamentale (precum deficite la nivelul abilităților sociale, cel al abilității de a-i recompensa pe ceilalți, recompenselor primite de la ceilalți și cele legate de interacțiunile reușite cu ceilalți, capacitatea de a fi convingători și a-și apăra un punct de vedere, autocontrolul și autodirecționarea etc.) dar și anumite excese precum ”nemulțumire, comportamente negative sau punitive față de ceilalți, autocritică, pedepse pentru ceilalți” (Leahy și Holland, 2010:18). Bun, ați auzit cum au pus problema, n-au prea lăsat loc să ”îndulcesc” eu vestea asta, o combinație de deficite și excese, tocmai în punctele cheie. Ba mai mult decât atât, ei au zis doar de deficite comportamentale, eu am misiunea să vă amintesc să le combinați implicarea și efectul cu categoriile de gânduri automate distorsionate precum cea a ”focalizării pe judecată”, ”a săritului la concluzii”, a ”standardelor exigente”, a ”etichetării”, schema cadru în care ne aflăm cu discuția, cea negativă despre ceilalți și … capacitatea de a reevalua și modifica etichetarea negativă (vezi teoria de la început și exemplificarea efectului la pocăință). Acum că le-am zis pe (aproape) toate … să vedem cum gestionăm consecințele. Mai ales, să vedem ce putem lucra pentru început, ”cu materialul clientului” până ”trecem primul examen” și ne împărtășim, căci de acolo … suntem aproape propulsați pe orbită. Ușor de imaginat că toate aceste excese comportamentale enumerate mai sus, cu excepția autocriticii (care e orientată împotriva lor înșiși) nu sunt, în cazul depresivilor, cele mai bune premise sau cel mai favorabil punct de start să descoperi și să începi să exersezi iubirea față de aproape (iertarea și nejudecarea fiind subînțelese în iubire).

    De ce am fi foarte, foarte atenți ce piedici ne stau în cale aici? Pentru că lucrarea cu aproapele reprezintă examenul cheie? Da, și pentru asta, pentru că este, într-adevăr, cel mai important: poți să încerci să respecți prin absurd toate celelalte porunci și să nu acționezi aici și vei constata că sunt indisolubil legate de aceasta și nu ajugi decât în același punct. Dar nu pentru asta ne preocupăm, ci pentru răsplata care vine făcând ascultare aici (nu vă smintiți, am zis că suntem focusați pe sublinierea recompenselor ca și urmări logice ale ascultărilor și îndeplinirilor de poruncă și ca legături coerente în ansamblul lucrării lui Dumnezeu cu oamenii). În mai toate îndemnurile de la Hristos și tălmăcirile de la sfinții părinți iubirea de aproape este indicată direct sau indirect, drept cea mai ușoară, mai directă și mai eficientă cale de a urca, cea mai bine plăcută lui Dumnezeu și (aș denumi-o eu), soluția universală la toate situațiile în care crezi că te afli într-un punct mort și cauți răspuns. Și de aici repet, ce urmează este punctul meu de vedere, deci trebuie tratat cu rezerva aferentă, este reprezentarea și rezultatul experienței proprii. Dar dacă nu aveți altă teorie proprie – una care să vă ajute, bineînțeles – ce-ar fi să o împrumutați până găsiți alta mai solidă, mai ales că este gândită și analizată așa, pe toate părțile, complicat cum obișnuiți să faceți și voi. Ce credeți că sunteți primii/singurii care v-ați gândit să lăsați porunca asta mai la o parte pentru o vreme, că e cam incomodă și peste-mână, și să vedeți cum se poate progresa pe alte căi, prin a face alte ascultări?

    A-l desoperi pe Hristos nu e rezultatul unui demers individualist, individual da, dar nu unul individualist. Nu o să faci diferența la început, nu o să îți dai seama că ai o perspectivă individualistă – o să ți se pară pur și simplu că a-l descoperi pe Dumnezeu nu are cum să fie altceva decât o intreprindere pe cont propriu (căci doar n-o s-o facă altul în locul tău, oricât ți-ar spune și oricât ți-ar explica, o să zici tu), care te privește doar pe tine, și prin rugăciune, pelerinaje individuale și meditație retrasă ajungi acolo. Culoarul tău către Hristos, aș fi tentată să cred, este intersectat major cu culoarele de a-l descoperi pe Hristos ale altor oameni.  Indiferent despre ce oameni ar fi vorba aș spune, dacă ei sunt creștini practicanți sau nu, oamenii ”din lume” sunt la fel de ”semeni” și la fel de „aproape” ca și cei din biserică, dacă te surprinzi făcând această segregare și îi tratezi diferit ai ratat și ai de repetat o importantă încercare. Fiecare dintre voi jucați un rol unul în devenirea celuilalt, aveți un impact (pozitiv sau negativ, depinde de ceea ce faceți voi și foarte mult depinde și  de cum anume recepteză ei, care este ecoul faptelor voastre în viața lor. Dacă tu faci un gest individualist (e negativ, nu avem cum să îl cosmetizăm în neutru) sunt două variante: îl smintești pe celălalt și face un pas înapoi, sau dacă este pregătit, înțelege neputința umană și practicat acest exercițiu pentru suficient de mult timp, îl propulsează mult înainte. Dacă faci ceva pozitiv, acel pozitiv te impactează pe tine pozitiv (pe tine, reține! în primul rând pe tine) și pe el pozitiv. Culoarul tău se intersectează cu culoarele atâtor oameni, dacă le observi, și dacă le detectezi la timp ai tot atâtea oportunități de a face o diferență în bine în existența lor, de a-i ajuta. Așa cred (și) eu că lucrează Dumnezeu cu oamenii. Îți pune în cale atâtea întâlniri cu aproapele, întâlniri pe care tu alegi dacă ești pregătit să faci un bine în existența acelor oameni și automat în existența ta.

    Dacă alegi să detectezi orice oportunitate îți stă la îndemână să pui în aplicare porunca legată de aproape și să mergi înainte cu viteza unui avion supersonic sau alegi să de deplasezi lent pe ”culoarul tău”, ținându-te la o parte de ceilalți, de lume, de oameni pentru că te trag înapoi, îi vezi doar ca pe o sursă de ispite și interacționezi doar cu ”creștinii certificați”, verificați, care sunt de mult timp pe acest drum, de la care știi ce să te aștepți, depinde de tine. Într-adevăr, cum o să vedem mai departe, este adevărat, în legătură cu un creștin practicant, poți nu doar să anticipezi ceea ce o să facă (în bine), poți anticipa, cu o mare valoare a probabilității și ce se va strădui să nu (îți) facă (în rău). De aceea îți cauți parteneri de afaceri creștini, medici creștini, psihologi creștini, electricieni și instalatori creștini ș.a.m.d. Pentru că știi că există o oarecare certitudine că morala creștină îi va împinge să facă totul spre binele tău, și pe de cealaltă parte, în plus, ispitele care caracterizează unele astfel de interacțiuni tipice vor fi minore către absente. Dar în afara unor intreprinderi unice și pe termen lung, precum căsătoria (unde este vorba de a însăși ființa într-o formă unică, și nu poți să o faci cu cineva care să nu fie clădit din Hristos), în restul situațiilor, a activității de zi cu zi, cu cât te deschizi mai mult spre oameni trăitori sau nu, și nu fugi de ei, și faci o diferență în bine (uneori minoră) în ziua lor de lucru, cu atât crești duhovnicește mai mult. Aceste culoare individuale sunt pe cât de întortocheate și ocolitoare le faci tu, ai ”picat un test” la o astfel de intersecție cum a fost exemplul de mai sus cu gestul individualist, el merge mai departe, tu faci o buclă înapoi, până ești pregătit să răspunzi pozitiv la orice intersecție. Când celălalt face un gest negativ este la fel. Dacă ești pregătit să-i înțelegi neputința, chiar și repetată (cu cât îți face mai multe, ierți de mai multe ori), îi înțelegi și mai mult neputința și ți-e chiar milă pentru el, conștientizezi consecințele iertării, te întărești de sfintele taine și mergi mai departe cu mult mai mult har. Dacă nu ești pregătit, vei face un pas înapoi, mai mic dar îl vei face, sau vei sta pe loc. Știu, te înțeleg, așa ți se pare și ție (și abia aici ți se pare că am dreptate din ceea ce am spus până acum), și ți se pare nedrept că tu nu faci din`astea în viața celorlalți, atunci de ce trebuie să te arunce ei înapoi dacă tu ești corect și moral? Vei sta pe loc pentru că aceasta reprezintă o lecție de învățat, o probă de trecut în a deveni o versiune mai bună a propriului eu. Atât stă, dacă permiți acest fapt, între tine și Hristos. Tu decizi pentru cât timp. Pănă aici, la nivelul acesta, nu știu cât demonstrezi că ești trăitor, că ești rezultatul creației divine, lucrarea lui Dumnezeu. Sunt oameni educați, cultivați și agnostici care au o conduită similară față de ceilalți indivizi (să vezi discuția asta împinsă în zona laică ceva mai departe, sau raportează-te la ceea ce o fi vrut să spună Steinhart în Jurnalul fericirii cu al său – citez din memorie: unii oameni chiar se trag din maimuță și alții chiar sunt creația lui Dumnezeu). Dacă simți că raționamentul acesta cu ”e nedrept” te blochează în acest punct, gândește-te că este din nou o chestiune de alegere: iertarea pe care tu refuzi să o oferi acum poate constitui diferența la nivelul acestui comportament izolat, între un agnostic educat și un credincios trăitor. Există probabilitatea ca agnosticul să se decidă, poate, să ierte; în situația asta, prin comparație, cum ți se pare că stai? ”A fi sau a nu fi (în mod practic, nu la nivel de declarație) creștin trăitor? Aceasta e întrebarea” ta. Dacă meditezi la ceea ce ai citit și va fi reformulat dacă (mai) este necesar, economisești timp. Timp din viața ta. Timp petrecut într-o zonă gri, destul de gri, a unei indecizii, a unei nerenunțări la ceea ce, ți se poate părea a fi, ”principiile tale”. Analizează-le îndeaproape și vezi ce valoare au. Cât sunt de înălțătoare. Și compară-le cu ceea ce devii ascultând și aplicând îndemnurile creștine. Este alegerea ta.

    Ziceam că iubirea față de aproape pare a fi un fel de răspuns universal la toate dilemele. Totul într-un fel sau altul, se rezumă sau ajunge la a împlini acest îndemn și toate se rezolvă indirect. Sau preocupă-te să îndeplinești acestă poruncă și ascultarea celorlalte derivă din asta. Nu face asta și preocupă-te să respecți toate celelalte porunci și îndemnuri și nu te preocupa de asta în principal, și o să observi că va rămâne întotdeauna ceva, un foarte mare și voluminos ”ceva”, care nu funcționează. Așadar, dacă te pornești să testezi variantele, mijloacele sau ”rutele” pe care ți se pare că le ai la dispoziție pentru a te mântui, și dacă îți propui să infirmi teoria conform căreia ”iubirea față de aproape e răspunsul la toate întrebările despre calea de a te mântui”, și dacă îți propui să o confirmi, se va ajunge la același adevăr.

    Astfel, te cam afli în fața unei alegeri: ai de ales să fii receptiv din momentul T0 al convertirii tale la acest îndemn universal reformulat și repetat de nenumărate ori în predici, exegeze, cateheze, cărți și momente de sfătuire cu duhovnicul, sau ai de ales să îl … ”editezi afară” din câmpul perceptual și alegi să amâni prelucrarea lui ori de câte ori îl auzi, spunându-ți ”ce să fie de gândit și analizat din nou la asta? decât o măsură la care n-am ajuns încă”.  Poate îți spui: ”asta e măsură mare”, ”aici se ajunge după mult progres, mult post și multe alte porunci ascultate până devin stil de viață”. Ai chiar dreptate. Parțial ai chiar dreptate, nu reprezintă măsură ușoară, presupune progres și autodisciplină, doar că nu ești singur, nesusținut și mai ales nerecompensat regește pentru progres în ascultarea în această poruncă. Sau poate îți mai spui ”că fiecare are darul lui prin care se mântuiește”, ”că poate ești vrednic de altele”. Și aici ai dreptate, dar în final tot o să te izbești de faptul că fără dragoste față de aproape faptele tale sunt lipsite de valoare și ”la judecată, de oameni o să dăm socoteală, nu de porunci” (Pr. C.N., 2013). Sau poți să alegi să nu o pui preferențial în aplicare argumentând cu diverse pretexte precum”că nu e punctul tău forte”. Dacă ești depresiv, aparent, (iertată-mi fie exprimarea neacademică dar nu pot să îi ratez valoarea ilustrativității:) ”chiar te-ai scos” cu asta. La câte am înșirat mai sus cum că nu le ai în ”dotarile standard ale echipamentului” psihologic cu care abordezi aventura în care ai pornit, ca să revin la exprimarea plastică din debutul discuției, aici chiar ai dreptate, nu e sub nicio formă punctul tău forte. Pe când alții pornesc în cursa asta ”din plus”, sau în cel mai rău caz ”din 0”, tu pornești ”din minus” și ai mult mai mult de luptat cu tine însuți. Dar … ce faci cu faptul că totdeauna ți se cere să faci la măsurile tale, nu la măsurile celorlalți, deci după măsurile tale vei fi judecat (așa „din minus” cum sunt ele)?

    Să fim bine înțeleși, nu mă îndoiesc, după mintea mea de ”nivel intrare” într-ale vieții creștine, că vei fi înțeles, iertat, acceptat, întărit, susținut și iubit de către Dumnezeu indiferent ce vei alege și cum vei decide în privința căilor de progres sau a ascultărilor prin care vei alege să te apropii de Dumnezeu. Doar că ar fi infinit mult mai vie bucuria, dacă ai alege lucrarea cu aproapele. Acum că ți s-au spus toate astea, că cineva te ajută să conștientizezi neputințele (dar îți amintește că după măsura ta ești judecat) și îți mai subliniază marele adevăr: că tu nu trebuie decât să ALEGI să pornești pe acest drum, și toate cele enumerate mai sus nu mai contează, pentru că doar simplul gest al deciziei clare să îndeplinești voia lui Dumnezeu înainte de voia sau rațiunea ta, să cauți cu toată ființa ta să fii bine-plăcut lui Dumnezeu, sau măcar să fii sincer neliniștit sau îngrijorat că nu ai fost, sau ai putea să nu fii bine-plăcut lui Dumnezeu, că ai putea să dai dovadă de ingratitudine, lipsă de delicatețe, sau să cauți să nu dezamăgești … să nu mâhnești … face ca toate neajunsurile acelea să se șteargă, și să primești infinit mai mult doar pentru ai știut când să alegi și te-ai străduit după puterile tale. Nu mai mult. După puterile tale. Este destul să te apuci de treabă, cu ”echipamentele tale standard din dotare” și restul vine de la Dumnezeu dacă vede că te străduiești în fix sectorul în care structural ești cel mai rigid, și vrei să îndeplinești poruncile dincolo de înțelegerea ta sau propriile credințe. Acesta este fix măsura la care ești chemat. Nu știu cum stau lucrurile cu cei care pot mai mult, dar cu cei care pot puțin, puțin se cere și e bine primit atât. ”Fiecăruia după măsura lui i se dă”. Așadar ”în lume”, în sensul de în lumea laică poți folosi cât vrei argumentele de mai sus despre de ce anume nu sunt punctele tale forte iertarea, nejudecarea etc. dar aici, după măsura puterilor tale ți se cere. Deci nu există ”a way out” pentru ”a te scoate”. Faptul că înțelegi mai bine acum de ce strădaniile sau incapacitatea ta de a înțelege unele acte ale celorlalți sunt mai reduse este cu totul altceva. Este o explicație. Faptul că alegi să nu ierți, și găsești explicații raționale este adevărat, pentru a nu o face, reprezintă o alegere. Nu reprezintă o neputință. Alegi să (nu) faci asta. La fel este și cu nejudecata și iubirea față de aproape, iertarea și lipsa judecății presupun eu, că sunt de la sine subînțelese prin iubirea față de aproape. Acest fapt crește cu atât mai mult valoarea gestului – că pui mai presus de înțelegerea și voința ta – a face ascultare. Dacă alegi să pui ascultarea mai presus de înțelegerea ta logică, cunoștințele, ”principiile tale din lume”, reguli și cod al manierelor elegante etc. etc. o să înțelegi uitându-te la consecințele acelei alegeri câte incredibile consecințe pozitive decurg dintr-o simplă astfel de alegere.

    Nu mă aștept să ia nimeni de bună o afirmație. Am încercat să îți spun și direct: nu pierde timpul. Du la îndeplinire toate îndemnurile legate de aproape. Dacă ai timp de pierdut, îți servesc în următoarea pagină și argumentele laice. Asta privind decizia. Pentru punerea în aplicare și ducerea misiunii la îndeplinire, aici nu avem ”în meniu” decât ”ustensile ortodoxe”. A fi sau a nu fi trăitor. Simplu. Și analiză ”cost-beneficii”, și ”analiză ROI (Return of Investment)” dar doar ortodoxe, sunt convinsă că dacă ești trăitor nu prea ai nevoie de ROI, și mai ales de cost-beneficii, dar dacă tot va veni răsplata și nu este un secret – ți se spune în toate scrierile și ți se amintește în o serie de cateheze și conferințe că vei fi răsplătit – de ce să nu îți amintim. Te mobilizează. Dar pentru decizie avem și alte echipamente, argumentele laice. De ce? Pentru că așa o să conștientizezi că dacă și unii oameni din lume văd astfel lucrurile, și își doresc să trăiască într-o lume mai bună, ție ca și trăitor îți rămâne automat ceva în plus de făcut.

    Așadar să încercăm să demontăm afirmațiile alternative, cu privire la iubirea față de aproape. Să o luăm elementar. Nimeni nu are o problemă în a iubi pe aproapele care îl respectă, îi face bine sau, mai mult, îl iubește. În sensul că în anumite cazuri dacă alegem să facem asta o facem fără efort, acest fapt nepresupunând neapărat că procedăm astfel în cazul tutror. Deci nu aici se segregă talentele sau performanțele umane. Performanțele încep măcar din punctul în care, oamenii încearcă să fie buni. Ce înseamnă un om bun? Să o luăm pe departe: Dacă despre un om care s-a născut și a fost educat și s-a autoeducat, în mod fericit să zicem, cu calități umane de excepție, fără să fi primit sau să își asume o educație sau conduită creștină, poți face predicții în legătură cu ceea ce va face bun, sau cum va acționa în sens pozitiv, despre un credincios practicant poți face în afara predicțiilor despre ceea ce va încerca să facă pozitiv și predicții despre ceea ce va încerca să nu facă cu valențe negative (fără garanții că va și reuși dar ai certitudinea că va încerca). Acum o spun cu tristețe, cu regretul faptului de a nu fi observat până târziu alergând prin viață după cele necesare plătirii ratelor că: despre un om moral și corect, educat și etic, care iubește selectiv în raport de calitatea umană, și ajută când i se cere ajutorul, în cel mai fericit caz poți să spui că nu e un om rău (nu am stat să duc exercițiul logic până acolo unde s-ar infirma și ipoteza asta). Nu că ar fi un om bun. Trist. Cum ar arăta o lume compusă doar din oameni care nu sunt răi? Ți-ai dori să trăiești într-o astfel de lume? Eu nu mi-aș dori. Eu vreau să trăiesc într-o lume vie, interesantă, cu oameni buni, mai buni decât mine, capabili de gesturi extraordinare, pe ale căror gesturi extraordinare pentru umanitate și pentru semeni pot conta că au potențialitatea să se manifeste atunci când situația o cere, pe care pot să îi iau ca model de dezvoltare umană, către care pot să mă uit cu admirație și către care să tind în dezvoltarea personală. Oameni buni, în sensul creștin al înțelesului de om bun – aceasta este difiniția cea mai operațională. Deci dacă o astfel de lume vreau este obligatoriu să particip la construirea ei, să o populez.

    Oamenii mari, cărora nu le este dificil să redea întâlniri remarcabile cu oameni fundamental buni le descriu astfel: ”Pe la 11 ani am fost trimis într-o tabără de băieți, unde am întâlnit un preot care avea cam 30 de ani. M-a impresionat ceva la el – avea dragoste de dăruit pentru toți, iar această iubire nu era condiționată de cumințenia noastră, după cum nu era afectată nici de obrăzniciile noastre. Era o necondiționată putere de iubire. Nu mai întâlnisem așa ceva până atunci. Eram iubit acasă dar mi se părea ceva firesc; însă o asemenea iubire nu mai întâlnisem până atunci. La vremea aceea, nu am pus-o în legătură cu ceva anume, găseam doar că acest om era extrem de derutant și de vrednic de iubit. Numai după un timp când descoperisem Evanghelia, am înțeles că omul acela iubea cu o iubire care era dincolo de el. Preotul acela ne împărtășea iubirea dumnezeiască sau, dacă preferați iubirea lui omenească avea asemenea profunzime și intensitate, încât ne putea cuprinde pe toți în ea, fie cu bucurie, fie cu durere, dar oricum, într-o singură iubire. Cred că această experiență a fost prima mea experiență spirituală profundă”. (De Suroj, 1976:14-15). Bun, acum avem o descriere. Acum știm cum arată produsele finite din industria producătoare de oameni buni. Neajungând oamenii brusc la măsurile descrise anterior să rămânem la progresul redus, încet, logic dar sigur, unde la nivel laic ne sunt clare treptele pe care dorim să le parcurgem. După analiza logică mult mai pragmatică, un om bun este un om care pe lângă faptul că nu este rău (asta am stabilit mai sus) este capabil să fie bun cu cei care sunt cel puțin indiferenți dacă nu măcar rău intenționați cu el, dacă nu chiar răi, într-o formă mai complexă a înțelesului de rău. Din fericire pentru mine, hotărârea de a deveni un om pe cât de bun îmi permite mie capitalul propriu să devin, a coincis temporal cu cristalizarea foarte clară a înțelesului și substanței unor valori creștin-ortodoxe, și a ordinii după care e structurată lumea în înțelesul de creație a lui Dumnezeu (cel puțin la nivelul demonstat deja, care mi-a permis să încerc să folosesc ceea ce știu în scopul de a combate reprezentarea depresivă despre aceeași creație). Astfel, când s-a pus întrebarea cum să o faci am știut cum și mai ales, cea ce mi se pare cel mai important: motivat de ce anume. Nu aș ști să spun cum pot, motivați de ce anume și până la ce măsuri sunt dispuși oamenii lipsiți de o motivație ortodoxă să fie buni cu oamenii care sunt răi cu ei (pentru că treapta ”a fi bun cu cei cu care ai raporturi de indiferență” este o treaptă relativ ușor de satisfăcut), aș putea merge pe logică sau m-aș putea documenta mai serios. Aș spune însă că dacă ar fi să urmărim până la ce nivel ești dispus să progresezi în această direcție, însemnând să faci bine (cu măsurile intermediare: să ierți, să te preocupi și să te rogi pentru binele lui și respectiv, să îl ajuți în diferite măsuri care îți pot sta la dispoziție, să îi faci bine direct sau indirect), celui care îți face rău (treapta ultimă fiind în cazul asta omul care ți-a făcut sau îți face cel mai mare rău), fără ”echipament„ și motivație creștin-ortodoxă este dubitabil că nu te oprești la niște niveluri dincolo de care, doar înțelepciunea și prescripțiile de viață creștine te pot conduce (sub rezerva faptului că discuția poate rămâne oricând deschisă pentru o argumentare din zona laică dacă cineva simte nevoia). Această idee reprezintă ceea ce cred și mai ales pot eu să înțeleg, în acest moment, ca potențialitate umană nu mă îndoiesc că se poate, dar întrucât ca motivație nu este nimic concret care să te determine să faci asta într-o lume pragmatică, atunci când logica, dreptatea și priincipialitatea conduc la decizii radicale împotrivă, către a lua mai degrabă atitudine, este mult mai mult de lucru și mult mai puțin plauzibil că cineva ar face-o. Pe când în ortodoxie știi clar pentru ce o faci, cu ce funcție, ce recompense interioare și exterioare urmează unor astfel de comportamente. Mi se pare, este adevărat, o misiune mult mult mai ușoară dar în același timp care îți oferă posibilitatea să mergi mult mai departe. Nu se compară faptul de a ști că o faci pentru a nu dezamăgi și a nu subevalua sacrificiul realizat de Hristos pentru cei implicați în ecuație, mi se pare un comandament mult mai nobil (și probabil prin această prismă devine și mult mai ușor de realizat, nu mai discut despre întăririle de care dispui să duci aceste misiuni la bun sfârșit) să știi că nu ierți, nu judeci și faci bine sau continui măcar să fii corect și echitabil cu cineva care îți face rău, pentru că Hristos s-a jertfit și pentru păcatele lui și pentru că ți se cere să înțelegi, să vezi și să respecți în acel cineva acest sacrificiu, să fie vie imaginea lui Hristos perpetuu în acel cineva, care temporar, se pune sub comandamente mai puțin onorabile, ca să folosim o exprimare mai blândă. Știu că o astfel de analiză nu îi ajută pe depresivii la care re-evaluarea și re-etichetarea negativității unui fapt și implicit a acțiunii unui seaman, tocmai au aflat că e deficitară către inexistentă. În lipsa unei reevaluări, cu argumente laice, nu știu cum poate fi reetichetată acțiunea celui care l-a determinat, sau a fost implicat și poartă responsabilitatea, iar în lipsa reetichetării calificării inițiale a gestului, a comandamentului neonorabil care a stat la baza lui, nu văd cum s-ar produce iertarea. Din respect, considerație și iubire pentru Hristos ierți, nu pentru că înțelegi gestul celui care a făcut un lucru rău, sau pentru că există circumstanțe atenuante. Și astfel, aș merge mai departe și aș spune că pentru depresivi este singura pârghie psihologică care le permite să își închidă in extremis rănile sufletești mari (mai degrabă traumele trăite), dacă acest ”sistem imunitar emoțional” responsabil pentru realizarea reevaluărilor este defect sau atacat de o boală autoimună. Și sper să fie clar argumentul următor: dacă nu ai avea această inabilitate pe care alții nu o prezintă, nu ți s-ar considera atât de mare efortul pe care îl depui. Și doar datorită acestor scheme depresive ai norocul să primești mult mai mult și mult mai devreme decât primesc ceilalți pentru aceleași gesturi de iertare, har, mulțumire, întărire și putere. Deci schemele depresive și deficiențele de analiză, dacă ajungi în acest punct în care să înțelegi post-factum ce faci, și ce primești, nu doar că nu au reprezentat un punct slab în drumul tău spre mântuire, ci unul bun, ai primit mult mai devreme viteză să mergi mai departe întrucât ai avut puteri mici și ți s-a cerut măsură mică. Sau, în orice caz, nu te-au încurcat. Dar pentru a ajunge aici, trebuie să fi avut credința și tăria, măcar de câteva ori, să fi ieșit din cercul depresiv, să fi îndeplinit porunca chiar dacă nu ai înțeles de ce trebuie să faci astfel, și abia când ai văzut consecințele ascultării făcute fără să înțelegi, abia atunci, în baza consecințelor ce urmează ascultării unei porunci, înțelegi totul. Cum să te ajut să ieși din logica depresivă a întrebărilor (justificate de altfel) de tipul:”Dar nu înțeleg cum oamenii pot fi capabili de asta în mod deliberat și absolut gratuit?”, ”Cum să îl ierți de atâtea ori, când ai certitudinea că înțelege și e conștient de ceea ce face?”, ”Cum să îi ierți când acționează deliberat, sistematic, la interval considerabile de timp, conștient, având timp să se mai gândească și să-și reconsidere maniera de a proceda? Te pot ajuta doar să conștientizezi că atât timp cât vei ierta (doar) pentru că le-ai găsit circumstanțe atenuante, lipsă intenționalitate, lipsă premeditare, caracter unic al gestului, că ai găsit o ipoteză despre contribuția ta potențială (poate ai fost omul nepotrivit la momentul nepotrivit în locul nepotrivit) vei ierta pentru motivele (in)corecte. Este o măsură. Vei ierta selectiv, în urma emiterii unor judecăți și mai ales a foarte multe resurse cognitive și emoționale consumate cu cercetări și analize. Reprezintă o formă încă neperfecționată de a ierta, peste acest nivel mai există alte trepte. Încă nu ai ajuns la spețele clare, nude, care reclamă iertare pură în proporție de 100% a naturii umane imperfecte, uneori invidioase, fără o logică umană neapărată, de tipul cercetărilor față-către-față în care cei care îți provoacă rău o recunosc, o afirmă ca pe o stare de fapt: o fac pentru că pot, vor și nu regretă asta. Aici vorbim de iertarea pură în procent de 100%. Vei simți diferența. Aici intervine decizia: a fi sau a nu fi creștin, ca rezultat al alegerii și nu a ierta ca rezultat al lipsei de alternativă. În primul caz te simți puternic în cel de-al doilea te simți slab. Tot aici vezi și limitele (dacă mai era nevoie) unor metafore psihoterapeutice pentru ne-iertare precum suspendarea în cârlig (Hayes, psychologytools.org). Asta numesc eu spețele care necesită iertare pură 100%. Fără consum, tulburări, căutări ale unor explicații pentru circumstanțe atenuante. Până nu te izbești de iertare pură nu îți dai cu adevărat examenul de creștin. Până nu te izbești de două-trei astfel de spețe astfel încât să scapi și de ipoteza întâmplării, și a incidentelor izolate, nu ai să înveți să ierți 100%. Ai să consumi multă energie nervoasă și emoțională analizând, instrumentând circumstanțe atenuante pentru ei care să te ajute să ierți. La fel se întâmplă și când intenționalitatea, conștiența și puterea nu sunt atât de evidente, dar costurile personale materiale, sociale și emoționale ți se par, pe moment foarte mari (cele materiale rămân și mai târziu dar pot dispărea celelalte). Aceasta constituie de asemenea o situație care, dacă reușești să te extragi și să te plasezi în exteriorul ei, te învață mult, eficient și eficace, despre iertare. În afară de acestea, cea mai ușoară speță de iertare rămâne totuși aceea unde uneori oamenii fie nu au explicații pentru comportamentul lor, fie și-l justifică și cer să fie iertați pentru indiferent ce listă incredibilă au acumulat. Dacă nu poți să ierți te izbești frontal de limitele tale în propria dezvoltare. Nu de ale lor. În zona lucrurilor pentru care oamenii își mai cer și iertare (nu contează cum, pentru ce, cu câtă convingere și fără tragere de inimă) răspunsul la întrebarea „Cum să-i ierți?” este unul succinct:”Repede”. Cu cât mai repede, cu atât mai bine pentru amândoi. Îți spui pentru cine îi ierți, ce poruncă îndeplinești, ce rol are, căci altfel bineînțeles că este dincolo de capacitatea ta de a înțelege natura sistematică a răului făcut. Și mai ales, detașezi rolul iertării și al poruncii, de persoana în cauză, constituie o speță de iertare ca oricare alta, nimic nu o face pe una anume mai specială. Dacă începi să diferențeizi pe cine ierți și pe cine nu, asta nu mai e ascultare de poruncă – asta e un liber-arbitru-aplicat așa … după argumentele din lume. Și cu cât trece mai mult timp până ce ierți, cu atât amâni întâlnirea cu Hristos. Este un fapt probat de prea mulți. În final acesta este lucrul cel mai important: reprezintă o promisiune pe care ți-a făcut-o Hristos că dacă trăiești în Hristos ale tale vor fi toate. Care este cea mai dragă poruncă lui Hristos? Bun. Atunci știi ce ai de făcut.

    Este adevărat că te poți gândi că există măsuri în a greși, măsuri de comportamente păcătoase pe care le poți ierta și pe care le ierți foarte greu. Eu zic să păstrezi aceste categorii potențial dificil de iertat pentru păcatele mari, unde sunt copii implicați sau persoane lipsite de apărare sau discernământ, unde consecințele sunt ireparabile, restul sunt toate la măsurile oricărui începător aș spune, unii cu un echipament genetic mai bun decât alții, dar totuși totul iertabil. O să îți dai seama de lucrurile astea după ce reușești să aplici chiar dacă nu ești tu sută la sută convins de corectitudine, logică sau morală. Te uiți la consecințe, te liniștești, te întărești, vestea ”bună” e că oamenii nu se opresc (din păcate cu mulți o să ajungi tot în punctul cu ”să-ți fie ca vameșii”), nici măcar ajunși în vârf, nu se schimbă, vei avea ocazia să practici iertarea și s-o exersezi consistent: abia atunci realizezi cu ajutorul și întărirea de care ai beneficiat mai ales prin împărtășanie ce înseamnă de fapt ”natura umană”, ”slăbiciunile oamenilor” și ”măsurile lor”. Bucură-te că poți înțelege, că poți ierta, că poți face astfel încât să te tulburi puțin, către deloc. Cu cât trece mai mult timp îți dai seama cât de importanți au fost primii pași. Asta reprezintă totuși o perspectivă egoistă. Gândește-te cât rău ai preîntâmpinat, cât de multă tulburare ai fi provocat dacă ai fi decis diferit. Care erau costurile pentru tine, dar și care erau costurile pentru cel care îți făcea rău dacă se tot tulbura sau se tot ambiționa. Treptat, cum mai descoperi că te tulburi amintindu-ți de cineva sau ceva dinainte de convertire să spunem – tulburarea este primul semnal că acolo este o potențialitate în care tu poți asculta o poruncă, poți face o ascultare, poți obține o recompensă. Cît despre lista de argumente din psihologia laică despre consecințele, mai exact costurile emoționale ale deciziei de a nu ierta sper că nu are sens să le mai descriu. Sunt destule cele duhovnicești. Închiderea unui eveniment negativ printr-o poruncă (o comandă dinspre control către bază, exact direcția de autoreglaj afectată cerebral de depresie) reprezintă poate singura manieră (iar dacă nu singura cu siguranță cea mai incredibil de protectivă lăsată), de a însănătoșire a ”sistemului imunitar emotional” ca să revin la această analogie, pentru că altfel, simpla reamintire, redeschidere a analizei, pare la fel de dureroasă ca atunci când s-a produs, fără să se fi atenuat în timp datorită re-evaluării.

    Și cea mai importantă întrebare probabil pentru tine în momentul de față: ”Bine, am depresie. Asta-mi mai lipsea. Și în cazul ăsta când o să intervină să mă ajute Dumnezeu, căci deocamdată nu simt?” O să încercăm o explicație, dar să fim înțeleși: lucrarea lui Dumnezeu este tainică și se realizează cu fiecare în parte, întreabă-ți duhovnicul, dacă te preocupă atât de mult, roagă-te adânc dacă poți în faza asta și crezi că e atât de important să ți se descopere astfel de răspunsuri, dar avem părerea umilă că nu îți sunt de folos, sunt lucruri mult mai importante pentru care să te rogi. Ai zburat destul din palma lui Dumnezeu, mai odihnește-te, mai oferă-i creierului tău o pauză!

    Cu răspunsurile la întrebări precum: ”De ce a îngăduit Dumnezeu să fac depresie?” și ”Când o să mă ajute să mă vindec?” practic ce îți dorești reprezintă ceea ce psihologii ar numi o conceptualizare a apariției depresiei și a manierei în care se interconectează și o să se rezolve problemele în cazul tău, în versiunea gândirii creștin ortodoxe de practicant. Știind cât de important este pentru tine și ce rol joacă în a te hotărî și a te mobiliza 100% să scapi de depresie o să încerc, dar în demersul acesta de a-ți oferi o explicație sunt absolut pe cont propriu (cam așa arată lucrurile văzute de către mine), dacă am combinat greșit sau fără folos (și în cazul asta asta îmi cer iertare încă de pe acum) informațiile și educația creștină pe care le-am primit de-a lungul timpului, îmi revine întreaga responsabilitate.

    De ce a îngăduit Dumnezeu să faci depresie? Încercări de răspuns la întrebări la care nu avem de unde să știm răspunsul

    Dacă nu am ști (din teorie) cât de importantă este pentru mobilizarea ta în a scăpa de depresie să îți găsești răspuns la întrebarea asta (De ce am făcut depresie? Iar pentru tine voia lui Dumnezeu s-ar putea să reprezinte aspectul care contează cel mai mult) nu ți-am face pe plac încercând să ne imaginăm răspunsuri despre voia și lucrarea lui Dumnezeu, întrebări care luate în sine și desprinse de context, nu ne sunt de folos. Cu răspunsurile la întrebări precum: ”De ce a îngăduit Dumnezeu să fac depresie?” și ”Când o să mă ajute să mă vindec?” practic ceea ce îți dorești reprezintă ceea ce psihologii ar numi o conceptualizare a apariției depresiei și a manierei în care se interconectează și o să se rezolve problemele în cazul tău, în versiunea gândirii creștin ortodoxe de practicant. Știind cât de important este pentru tine și ce rol joacă în a te hotărî și a te mobiliza 100% să scapi de depresie, o să încercăm să ne asumăm riscul să mergem pe acest teren, oarecum nu tocmai nesigur pentru că doar ne vom uita la (prea) multele coincidențe dintre schemele din teorie și poruncile de bază din prescripțiile de viață ortodoxă, deci măcar consecințele lucrării lui Dumnezeu ne sunt accesibile cunoașterii și doar aceste lucruri ți le vom puncta fără să speculăm foarte mult despre voia Lui. În acest demers de a-ți oferi o explicație, sunt însă absolut pe cont propriu însemnând că dacă am combinat greșit sau fără folos (și în acest caz îmi cer iertare încă de pe acum), informațiile și educația creștină pe care le-am primit de-a lungul timpului, pentru acest demers îmi revine întreaga responsabilitate.

    Așadar De ce a îngăduit Dumnezeu să faci depresie? În primul rând, din aceleași motive din care îngăduie orice altă încercare la fel de grea. La urma urmei, cum spuneam deja și o să și demonstrăm pas cu pas, nu L-ai întrebat pe Dumnezeu, nu cu voia Lui te-ai depărtat de poruncile și îndemnurile lăsate să te păstreze sănătos duhovnicește și ți-ai dezvoltat ideile depresive despre tine, alții, viitor, deci dacă liberul arbitru a fost respectat atunci, liberul arbitru trebuie să decidă să te întorci cu toată voința și să începi să te străduiești. Ascultarea făcută față de unele porunci sau îndemnuri este posibil, cred eu, să Îi fie mai bine plăcută lui Dumnezeu decât ascultarea față de altele. În acest sens vezi și  unele înregistrări ale Pr.C.N. despre unele porunci sau rânduieli precum postul care sunt menite doar să te ajute, să te fortifice și să te pregătească (însemnând că dacă le-ai folosi unilateral, fără rugăciune și lucrare cu aproapele să spunem, au folos, dar unul limitat, din care nu ar prea rezulta nimic aducător de har în măsuri covârșitoare așa cum ți-ai dori probabil) pentru a înfăptui altele cu adevărat bine plăcute lui Dumnezeu și cu adevărat ziditoare pentru tine, precum iertarea și iubirea față de aproape. Înclin să cred, că aceste porunci mai bine-plăcute ar fi de fapt, tocmai acele porunci care ne păzesc pe noi de cele mai mari rele sau … dacă nu au acțiune ”protectivă” (căci nu le-am descoperit noi la timp, adică înainte să ne rătăcim de credință) au acțiune ”remediativă”, altfel spus, după ce ne-am ”vătămat țesutul sufletesc” (ca să rămânem la analogia cu refacerea țesutului) sunt un ”medicament cu spectru larg de acțiune” însemnând te ajută să te însănătoșești duhovnicește mult mai rapid și mai eficient decât alte porunci, din foarte variate păcate sau încercări cu care te tot lupți. Să fim bine înțeleși: vorbim de ”medicamente” pe care le ai la dispoziție înainte să ajungi la treapta la care ai primit binecuvântare să te împărtășești. Revenind la ipoteza că s-ar putea să fie porunci mult mai ocrotitoare decât alte porunci, din aceste porunci, consemne sau prescripții protective poți să le denumești cum vrei tu, când dezvolți tipare de gândire depresive, practic, ai nesocotit cel mai probabil, pe unele dintre cele mai protective și mai ziditoare porunci dacă le asculți, și așa, depărtându-te de căldură (ca să folosim o altă analogie), de bună voie și nesilit de nimeni, ai început să te răcești, pentru ca mai apoi să începi să îngheți și ai făcut treptat, depresie.

    Să fiu mai explicită? La început de material în teoria psihologică ai înțeles faptul că: credințele/schemele centrale, modul în care te raportezi la tine, la viața ta, la ceilalți și la viitor ajung să fie toate negative la un depresiv. Cum ar putea să ajungă măcar una, nu toate acestea la un loc, negative, dacă tu ești un trăitor care pune în aplicare îndemnurile, poruncile și prescripțiile de viață creștine? Cum ar putea un trăitor să facă depresie? Să le luăm pe rând:

    1. Dacă te-ai fi raportat permanent de-a lungul vieții la tine ca la creația cea mai dragă lui Dumnezeu dintre creațiile sale, pentru a cărui menținere pe linia de plutire în viață, chiar dacă păcătuiește, s-a jetfit însuși Hristos, în sufletul căruia sălășuiește dacă e curat și veghezi să-l menții neprihănit, însuși Hristos, mai făceai oare depresie? Și acestea sunt doar trei argumente pe care le-am luat așa, ad-hoc, la nivelul meu de ”debutant” în cele ale argumentării, căci nu cunosc dogmatică. Când trebuie să tresari de respect vis-a vis de propria-ți ființă ca ființa mai dragă decât orice, mai scumpă (prin eforturile pe care le depun și preocuparea manifestată ce rezultă din toată scrierea lăsată din sfinții părinți, prin minunile pe care le fac unii sfinți cu noi etc.) decât orice, loc unde atunci când te împărtășești se cuibărește în loc curat, Hristos oare, te întreb, crezi că mai era posibil să cuibărească sistematic, așa asemenea unui stol de păsări supărătoare și gălăgioase, toate gândurile și argumentele negative din toate categoriile amintite de psihologi (unele dintre ele trebuind să ți le spui ani întregi ca să devină credințe intermediare) în mintea ta, conducând la tulburarea gravă de depresie? Așadar ”le-ai lasat să cuibărească și le-ai hrănit” cu argumente, acum trebuie să faci demersul în sens invers.

    2. Dacă te-ai fi raportat permanent la ceilalți (însemnând ce altceva decât ”aproapele”?) de asemenea, ca la creația lui Dumnezeu (tu fiind la rândul tău la fel de prețios pentru cei ce pentru care reprezinți ”aproapele” deci au și ei aceeași măsură de respectat), care poate că au rătăcit rolul de creație sau menirea, cei cărora trebuie să le înțelegi neputințele, să le condamni comportamentul păcătos în ceea ce îți fac, dar nu pe ei, să-i ajuți dacă poți, să-și depășească neputințele (că nu îi ajuți singur, adică fără să primești ajutor de la Dumnezeu) și multe multe alte îndemnuri – cele mai multe centrate pe ce ai de făcut în ceea ce privește aproapele – oare mai lăsai ”loc de cuibărit gândurilor”, mai făceai depresie?

    3. Dacă te-ai fi raportat la viitor cu credință, cu nădejde în Dumnezeu că îți va pune în față ceea ce îți este de folos pentru mântuirea ta, că nu îți dă niciodată decât cât poți duce, dacă ai fi observat (dar ce să te faci cu filtrul de percepție colorat în negativ) că de cele mai multe ori, încă de aici de pe pământ, mulți oameni credincioși sunt cu adevărat fericiți și primesc fericire mai mult decât pot gestiona, oare ai mai fi dezvoltat acestă incredibilă inabilitate de vedea viitorul într-o culoare pozitivă și plin de speranță caracteristică majorității depresivilor și atât de bine decumentată științific?

    4. Dacă te-ai fi raportat la experiența ta de viață și la evenimentele negative, uneori pentru unii oameni chiar traumatice, în final cu acceptare și pace, ca la niște încercări (de neînțeles deocamdată pentru tine) pe care Dumnezeu ți le-a dat să treci prin ele, și le-ai trecut, oare, ai mai fi dezvoltat depresie? Dacă te-ai fi raportat la aceste încercări despre al căror sens/rol în existența ta sau formarea ta ca persoană cu o misiune anume (diferită de a celor care nu trăiesc astfel de evenimente) ai mai citit sau ai auzit deja că este le totuși dat anumitor oameni care s-au raportat corect la încercările din viața lor, să li se ”descopere” ulterior în viața de pe pământ sau la trecerea dincolo, de ce anume le-a fost dat să le experiențieze și în ce scop (sau de ce alt eveniment încă și mai teribil au fost, protejați astfel), la momentul când s-au produs chiar dacă nu ai înțeles rolul lor, cu împăcarea de a se face voia lui Dumnezeu, oare nu ar fi stat lucrurile diferit acum?

    Am mai putea continua cu celelalte aspecte, dar cred că am construit deja destul de solid argumentarea că a dezvolta depresie înseamnă din nefericire a nesocoti, conștient sau nu, voluntar sau involuntar (din păcate rezultatul pare a fi o combinație căci a dezvolta depresie este un proces atât de îndelungat încât nimeni nu poate argumenta că a fost pe toată acestă perioadă deloc conștient de ceea ce se întâmplă cu sine) porunci și îndemnuri menite să te protejeze și să te mențină sănătos destul de importante. Aș putea spune că ai făcut o ”selecție letală” de porunci de ignorat când ai dezvoltat depresie. Faci despresie cel mai probabil datorită modului cum ”te zidești”, și treptat, treptat, în final devii o persoană care nu mai are nimic în comun cu un om bine-plăcut lui Dumnezeu.

    Ești poate tentat să zici (conform gândirii în alb-și-negru)”Aha, deci plătesc pentru aroganța că am dat o tură prin cunoaștere pe cont propriu”. Nu, nu plătești nimic, e o chestiune de mare finețe și rafinament. Nu este vorba de a plăti, sau a fi pedepsit. E vorba de îndepărtare și autosabotare sistematică. Atunci când nu ai, chiar nu ai cunoștință de existența și prescripțiile ortodoxe menite să te protejeze și dezvolți depresie, primești (sunt de asemenea destule testimoniale în acest sens ale unor persoane în a căror descriere pre-convertire rapidă distingi manifestări cunoscute ale depresiei) o serie de apeluri de întoarcere de la Dumnezeu, experiențe menite să te întoarcă și în anumite cazuri direct – exemple de vindecări/reveniri miraculoase. Pentru cei care au făcut-o conștient sau post-cunoaștere nu mă îndoiesc și nu trebuie să se îndoiască nici cei în cauză, de faptul că sunt asistați în tot drumul lor și chemați să își revină (sunt nenumărate dovezi și în acest sens). Dar dacă liberul arbitru te împinge din ce în ce mai departe de adevăr, cunoaștere, iubire și protecție (fără să mai discutăm că mintea unui depresiv devine un teren foarte propice pentru instalarea altor comandamente venite din altă direcție), către a-ți lua viața când știi că acest gest este singurul pentru care nu ești iertat dincolo de moarte, atunci liberul arbitru este respectat. Până și faptul că știi că sinuciderea e singurul păcat neiertabil mi se pare un consemn menit să te protejeze de sinucidere. Să știi că toate îți sunt îngăduite, toate îți sunt iertabile, din orice te mai poți întoarce atât timp cât ești viu, dar a-ți lua viața – însemnând a tăia deliberat orice șansă la mântuire – nu, pare a fi exact gândul potrivit în momentul în care ești pe punctul de a-ți lua viața: ”Orice ai făcut te mai poți întoarce și te poți mântui. Nu îți lua viața!”

    În final, ar fi momentul propice să explic unui cititor de ce mi se pare atât de important să insist pe atâtea pagini în a trage un semnal de alarmă în privința depresiei, sau altfel pusă problema: De ce mi se pare mie depresia cea mai periculoasă afecțiune care se interpune între tine și mântuire? (Nota bene:) Alte diagnostice nu sunt atât de problematice, și statistic, cel mai mare procent de diagnosticați cu o afecțiune care se sinucid sunt cei cu diagnostic de depresie. Chiar dacă se înregistrează sinucideri și în cazul diagnosticării cu tulburări psihice severe (depresia este, tehnic vorbind, o tulburare emoțională și de aici poate și sentimentul că poate fi ”tratată cu indiferență”), decalajul statistic între depresie și alte afecțiuni este apreciabil.

    Mi se pare așadar important, ca toată lumea să înțeleagă și să recunoască pe cât posibil, depresia, pentru că așa cum deja s-a observat în pasajul de mai sus cu depărtarea de prescripțiile de a rămâne tu însuți, adică creație intactă și impecabilă a lui Dumnezeu, pare a fi singura afecțiune în cazul căreia cei afectați se îndreaptă pe direcțiile cele mai sigure și căile cele mai scurte (ignorând poruncile legate de sine, aproape, viață – reprezentând credințe centrale în depresie – care conduc în faze avansate la modificări morfo-funcționale ale creierului), cu viteza sau în modul cel mai eficient posibil, prin intermediul distorsiunilor intermediare pe care le realizează întârind credințele centrale și accelerând procesul, către a nu te mântui (în sensul de întârziere, amânare dar și cel extrem – care tot la nivel argumentativ, logic pusă problema – a-ți lua viața este unica condiție în care în mod cert, nu te mântuiești). Sunt foarte mulți depresivi care, izolându-se dezamăgiți de societate, se întorc ca un ultim resort de speranță, cu fața către biserică. Mi se pare important ca această discuție să o purtăm și aici sau mai cu seamă aici (în mediile laice este destul de prezentă), pe terenul credinței și cu argumente de credință, deoarece în această ultimă tentativă de a se opri din traiectoria de viață către sinucidere, tocmai datorită depresiei, depresivii pot rata întâlnirea cu Dumnezeu, rămânerea într-o viața cu sens și semnificație printre cei bine-plăcuți lui Dumnezeu și chiar mântuirea în sine.

    (Notă legată de drepturi intelectuale datorate: Dincolo de sursele menționate ca referințe, poate cele mai importante drepturi intelectuale pentru argumentele din acest material s-ar datora Părintelui Ciprian Negreanu întrucât acestea s-au cristalizat în timp din educația ortodoxă primită de-a lungul anilor prin intermediul numeroaselor predici și cateheze urmărite, în prezent fiind aproape imposibil să mai separ perspectiva la care dumnealui își îndeamnă enoriașii de restul surselor de informație care mi-au influențat perspectiva asupra credinței fapt care va fi privit sper cu înțelegere și îngăduință.)

    • Baron, J. (2000), Thinking and deciding (3rd ed.), New York: Cambridge University Press.
    • Beck, A.T. (1976), Cognitive therapy and the emoțional disorders. New York, International Universities Press.
    • Beck, A.T. (2008), The Evolution of The Cognitive model of Depression and Its Neurobiological Correlates, American Journal of Psychiatry, 165:969-977.
    • Beck, A.T., Sethi, B., Tuthill, R. (1963), Childhood bereavement and adult depression, Achives of General Psychiatry, 9: 295-302. Beck, J. (2010), Psihoterapie cognitivă: fundamente și perspective, Editura ASCR, Cluj Napoca.
    • Carsona, R. Hollon, S., Sheltonc, R. (2010). Depressive realism and clinical depression. Behaviour Research and Therapy 48 (4): 257–265.
    • Caspi, A., Sugden, K., Moffit TE, Taylor, A., Craig, I.W., Harrington, H.L. (2003), Influence of life stress on depression: moderation by a polymorphism in the 5-HTT gene. Science 301:386-389.
    • David, D. (2006), Tratat de psihoterapii cognitive și comportamentale, Polirom, Iași.
    • Dearing K., Gotllib, I. (2009), Interpretation of Ambiguous Information in Girls at Risk for Depression, Journal of Abnormal Childhood Psychology, 37:79-91.
    • Dobson, K., Franche, R.L. (1989), A conceptual and empirical review of the depressive realism hypothesis, Canadian Journal of Behavioural Science 21: 419–433.
    • Grimm, S., Beck, J., Schuepbach, D.,Hell, D., Boesiger, P., Bermpohl, F., Niehaus, L., Boeker, H., Northoff, G. (2008), Imbalance between Left and Right Dorsolateral Prefrontal Cortex in Major Depression Is Linked to Negative Emotional Judgment: An fMRI Study in Severe Major Depressive Disorder, Biological Psychiatry, 63:369 –376
    • James S., Carroll, P., Grace, J., Terry, M. (2002), Exploring the Causes of Comparative Optimism. Psychologica Belgica 42: 65–98.   John, Ch. Coleman, G. (2009), Optimistic Bias: What you Think, What you Know, or Whom you Know?. North American Journal of Psychology 11 (1): 121–132.
    • Johnstone, T, van Reekum, C.M., Urry, H.L. Kalin, N.H., Davidson, R. (2007),  Failure to regulate: countrerproductive recruitment of top-down prefrontal-subcortical circuitry in major depresion. Journal of Neuroscience, 27: 8877-8884.
    • Kaufman, J., Yang, B., Douglas-Palumberi, H., Grasso, D., Lipschitz, D., Houshyar, S., (2006), Brain-derived neurotrophic factor 5-HTTLPR gene interactions and environmental modifiers of depression in children, Biological Psychiatry, 59:673-680.
    • Leahy, R., Holland, S. (2010), Planuri de Tratament și Intervenții pentru depresie și anxietate, Editura ASCR, Cluj Napoca. Mayberg, H. S. (2006) Defining neurocircuits in depresion: insights from functional neuroimagining studies of divers treatments, Psychiatric Annals, 4:258-267.
    • Moore, M.T., Fresco, D. (2007), Depressive realism and attributional style: implications for individuals at risk for depression, Behavior Therapy 38 (2): 144–154.
    • Munafo, M., Brown, S., Hariri, A. (2008) Serotonin transporter (5-HTTLPR) genotype and amigdala activation: a meta-analysis, Biological Psychiatry, 63: 852-857.
    • Parker, K.J., Schatzberg, A.F., Lyons, D.M. (2003), Neuroendocrine aspects of hypercortisolism in major depression. Hormones & Behavior, 43:60-66.
    • Peng, J., Liu, J., Nie, B., Li, Y., Shan, B., Wang, G., Li, K. (2011), Cerebral and cerebellar gray matter reduction in first-episode patients with major depressive disorder: A voxel-based morphometry study, European Journal of Radiology 80: 395–399.
    • Siegle, G.J., Thompson, W., Carter, C.S. Steinhauer, S.R., Thase, M.E. (2007), Increased amygdala and decreased decreased dorsolateral prefrontal bold responses in unipolar depression: related and indipendent features, Biological Psychiatry, 61: 198-209.
    • De Suroj, A. (2010), (reeditare l.r. 1976), Școala Rugăciunii, Ed. Sofia, București.
    • Weinstein, N.D., Klein, W. (1996), Unrealistic Optimism: Present and Future, Journal of Social and Clinical Psychology 15 (1): 1–8.

     

     

    Leave a reply →

Trimite un mesaj

Cancel reply

Cabinet Simona Mălăescu

Str Clinicilor
nr 50, et 1
Cluj Napoca


  • Mălăescu Simona

    Mălăescu Simona

    Psiholog clinician si Psihoterapeut specializat in Terapii cognitiv-comportamentale

Social media & sharing icons powered by UltimatelySocial